Sunt, probabil, sute de mii de case, aici și aiurea, în care există cineva care apare într-o fotografie alături de Ivan Patzaichin, cineva care-și amintește că i-a strâns mâna și căruia, după poză, Ivan Patzaichin i-a mulțumit. Rapid și de neoprit pe apă, atunci când cobora printre noi, muritorii (și o făcea atât de des…), timpul lui se dilata parcă nesfârșit pentru a ne face loc tuturor. Fie că era oprit pe stradă sau chiar ridicat de la masă, întrerupt dintr-o conversație și asaltat de aparate foto ori, mai târziu, telefoane, se oprea, zâmbea și asculta, găsind mereu cuvintele care să te încredințeze că-i faci o favoare, că tu ești cel cu adevărat important, iar el este cel care te-a tras de mână pentru a obține o amintire cu tine. În sufletul său, infinit, și-au găsit mereu loc toate ființele pe care le-a întâlnit vreodată, pe care le-a alinat sau înviorat cu o singură atingere, pe care le-a înnobilat dintr-o singură privire, fermă și al naibii de blândă.
Ivan Patzaichin a trăit din cale-afară de intens fiecare dintre miliardele de clipe ale existenței sale, existență pe care ne-a dăruit-o nouă. Cu o generozitate unică, fără să se întrebe nici măcar o singură dată dacă merităm sau nu. Din punctul lui de vedere meritam, iar asta n-a fost niciodată negociabil.
Ivan Patzaichin a fost, de-o veșnicie parcă, inima mereu pompând vitalitate a Deltei Dunării. I s-au propus funcții și demnități pe care le-a declinat elegant, alegând, mereu, să fie doar el însuși, Ivan, mai eficient și mai aproape de oameni decât ar fi fost din orice birou. N-a cerut, de parcă toate nevoile erau, mereu, la noi. A luptat pentru tot ceea ce a câștigat vreodată, pentru ca mai apoi să-și cheltuiască tot timpul și toată energia în folosul celor din jur. O risipă uriașă de bunătate, aruncând în jur semințele unui viitor mai bun, stropindu-le cu răbdare nesfârșită, sperând că vom fi vrednici să culegem, într-o bună zi, roadele, chiar și fără el.
Ivan Patzaichin a plecat de multe ori singur, împrăștiind ceața din jur și fiind călăuză benevolă pentru toți cei dispuși să-l urmeze pe drumul bunului-simț, al generozității fără margini, al bunătății fără limite. S-a întors mereu să-i ajute pe întârziați, să-i scoată din necaz pe rătăciți, să-i îmbărbăteze pe cei nesiguri.
Da data asta, însă, Ivan Patzaichin chiar nu se mai întoarce, lăsându-ne dezorientați, deși ne-a arătat foarte clar calea. N-avem decât să strângem din dinți, urmându-i modelul, și să vâslim cu îndârjire, sperând că vom atinge vreodată enorma performanță umană pe care ne-o lasă moștenire.