Ivan cel groaznic de bun

„Ivan a plecat. Și nu se mai întoarce.“ Atât au scris, în dimineața zilei de 5 septembrie, Ivona și Georgiana Patzaichin, comprimând, laconic, tristețea unui întreg univers ce tocmai sărăcise iremediabil. În aproape 72 de ani, este prima și singura dată când Ivan Patzaichin se desprinde de mal și nu revine zâmbind, cu inima acoperită de medalii.

Sunt, probabil, sute de mii de case, aici și aiurea, în care există cineva care apare într-o fotografie alături de Ivan Patzaichin, cineva care-și amintește că i-a strâns mâna și căruia, după poză, Ivan Patzaichin i-a mulțumit. Rapid și de neoprit pe apă, atunci când cobora printre noi, muritorii (și o făcea atât de des…), timpul lui se dilata parcă nesfârșit pentru a ne face loc tuturor. Fie că era oprit pe stradă sau chiar ridicat de la masă, întrerupt dintr-o conversație și asaltat de aparate foto ori, mai târziu, telefoane, se oprea, zâmbea și asculta, găsind mereu cuvintele care să te încredințeze că-i faci o favoare, că tu ești cel cu adevărat important, iar el este cel care te-a tras de mână pentru a obține o amintire cu tine. În sufletul său, infinit, și-au găsit mereu loc toate ființele pe care le-a întâlnit vreodată, pe care le-a alinat sau înviorat cu o singură atingere, pe care le-a înnobilat dintr-o singură privire, fermă și al naibii de blândă.

Ivan Patzaichin a trăit din cale-afară de intens fiecare dintre miliardele de clipe ale existenței sale, existență pe care ne-a dăruit-o nouă. Cu o generozitate unică, fără să se întrebe nici măcar o singură dată dacă merităm sau nu. Din punctul lui de vedere meritam, iar asta n-a fost niciodată negociabil.

Ivan Patzaichin a fost, de-o veșnicie parcă, inima mereu pompând vitalitate a Deltei Dunării. I s-au propus funcții și demnități pe care le-a declinat elegant, alegând, mereu, să fie doar el însuși, Ivan, mai eficient și mai aproape de oameni decât ar fi fost din orice birou. N-a cerut, de parcă toate nevoile erau, mereu, la noi. A luptat pentru tot ceea ce a câștigat vreodată, pentru ca mai apoi să-și cheltuiască tot timpul și toată energia în folosul celor din jur. O risipă uriașă de bunătate, aruncând în jur semințele unui viitor mai bun, stropindu-le cu răbdare nesfârșită, sperând că vom fi vrednici să culegem, într-o bună zi, roadele, chiar și fără el.

Ivan Patzaichin a plecat de multe ori singur, împrăștiind ceața din jur și fiind călăuză benevolă pentru toți cei dispuși să-l urmeze pe drumul bunului-simț, al generozității fără margini, al bunătății fără limite. S-a întors mereu să-i ajute pe întârziați, să-i scoată din necaz pe rătăciți, să-i îmbărbăteze pe cei nesiguri.

Da data asta, însă, Ivan Patzaichin chiar nu se mai întoarce, lăsându-ne dezorientați, deși ne-a arătat foarte clar calea. N-avem decât să strângem din dinți, urmându-i modelul, și să vâslim cu îndârjire, sperând că vom atinge vreodată enorma performanță umană pe care ne-o lasă moștenire.