După cum a rămas consemnat în istorie, Securitatea l-a învins pe Emil Constantinescu. Pe Nicolae Ceaușescu l-a împușcat. Pe Ion Iliescu l-a ținut în brațe cu o mînă, cît să poată buzunări economia cu cealaltă. Pe Traian Băsescu l-a crescut și l-a dăruit prostimii, apoi i-a mîncat din palmă ca o zmeoaică însărcinată, gata să-i fete pui vii.
Atunci, în primii ani de domnie a statului modernizat, egalitatea între cuvîntul „Securitate” și reprezentarea lui pe teren a încetat. Securitatea a suferit o metamorfoză, și-a distilat trupele și butoanele, și, mai ales, și-a extins cîmpul tactic. De altfel, ea e cunoscută în ziua de azi ca „secta securității naționale”, cu toate riscurile de confuzie ce decurg de aici.
Ei bine, fiindcă istoria se repetă, strigătul lui Traian Băsescu la adresa sectei aduce cu strigătul lui Emil Constantinescu la adresa Securității. Încercuirea victimei a început, gena ucigașă s-a transmis de la o trupă la alta, iar fostul președinte jucător se pregătește să devină fost președinte infractor, cu Parchetul la ușă.
Ca și dresura de cobre, jocul cu structurile e periculos. Te poți trezi înțepat de ofițeri, mușcat de procurori, pus la plată de judecători. Ca un făcut, toți președinții noștri au fost imprudenți cu acest instrument veninos. N-au știut ce mănuși să poarte, ce băț să folosească, ce antidot să-și injecteze.
Nu trebuie să mire pe nimeni că unul ca Werner Klaus Iohannis, care s-a grăbit să mîngîie sistemul pe clopoței și pe limba bifurcată, are acum botul încolăcit în dosarul casei din Sibiu. Degeaba-și spune „am fost un boa”. El vorbește acum cu vocea pițigăiată sub strînsoarea aparatului de intimidare.
Spectrul falsului în acte și al returnării celor 600.000 de euro fac din Iohannis o marionetă. O mică schimbare de socoteli, fiindcă planul lui era să fie plantă.
E derutat și înfricoșat, paralizat și neștiutor. Sistemul seceră în jurul lui, iar lui nu i-a mai rămas decît lașitatea. Iohannis acționează ca să le facă pe plac constrictorilor și spune ceea ce crede că le-ar plăcea acestora să audă.
Vorbește contra corupției, cere demisii de onoare, umblă cu morala în gură cît e ziua de lungă, cere schimbarea clasei politice fără s-o dorească și poartă pe chip un zîmbet forțat, care se întinde de la casa pierdută pînă la ușa primului procuror.
În cuvintele și faptele lui, președintele Iohannis cară, zi de zi, destinul României. Vocea și gesturile sînt ale lui, spaima și textele par să vină din altă parte. Dar asta e deja o problemă de securitate.