De la distanță, această luptă poate părea un poker în trei cu mînă moartă (USR). Dar, să fim serioși, nivelul politic e de șeptic. Șepticul e, de altfel, jocul preferat de liderii PSD de-a lungul anilor, în casele de relaxare și protocol, unde, în anii de deficit structural, s-a format gîndirea politică a generației post-Dragnea.
În iunie 2025, înainte să ajungă Bolojan în fruntea Guvernului, PSD avea îndreptățire electorală și constituțională să dea premierul. Era primul partid clasat la parlamentare. Dar, dintr-un amestec de calcul privat și frică, a cedat decarii și așii, adică punctele, și a păstrat șeptarii. Ce a crezut PSD că sînt șeptarii? Capacitatea de a strica majoritatea „pro-europeană“, trocul ministere de forță contra Ministerul Justiției, și două iluzii: iluzia că își poate pune procurorii-șefi și iluzia că poate decide în Parlament numirea unor șefi de Servicii convenabili. După cum arată azi distribuția cărților, acești șeptari nu prea mai au ce tăia, cu atît mai puțin cheful lui Bolojan de a rămîne premier.
Premierul Bolojan, la rîndul lui, a dovedit cu vîrf și îndesat că nu poate depăși limitele unei contabilități județene. S-a mulțumit să taie venituri, accelerînd sărăcia populației, și a crescut taxe, sufocînd economia. Nici o adiere creativă, constructivă, antreprenorială nu i-a tulburat algoritmul taciturn și crud, iar cifrele livrate de instituții internaționale arată că situația economică e în derivă, că România coboară în abisul recesiunii economice, al dobînzilor în creștere și al depresiei sociale.
Nicușor e cel mai slab dintre jucătorii de la masă. Își ține cărțile la vedere, cărți fără valoare certă, așezate de-a-ndoaselea. Fără să-și fi construit o bază a puterii reale – nici politică, nici instituțională –, crede în superputerea „coaliției pro-europene“. Ambiguu și cu PSD, și cu Bolojan, a reușit să-și strice relația atît cu electoratul de dreapta care l-a votat, cît și cu PSD, care a sperat că-și poate deschide o ușă de serviciu la Cotroceni.
Cum decurge lupta? PSD a început un tărăboi populist și ultimativ: jos cu Bolojan, cu orice preț. Numai că Bolojan a început să-și înțeleagă avantajele poziției și doar dacă și-a pierdut între timp mințile va pleca de bunăvoie. Ca să-l scoată cu forța, PSD e gata să recurgă la moțiunea de cenzură împotriva propriului guvern, situație prin care a mai trecut în iunie 2017, atunci cînd l-a dat jos pe premierul Sorin Grindeanu. Pînă la moțiune, însă, plănuiește să-și retragă miniștrii din Guvern. În situația asta, Bolojan poate demite toată rețeaua sinecuristă montată de PSD, cu trudă și risc, ani la rînd, în structura centrală și locală a statului, în instituții publice, agenții și companii de stat. Asta ar fi pentru PSD o nenorocire, un fel de blocare a Strîmtorii Ormuz.
Dacă PSD aruncă în luptă șeptarii, adică moțiunea de cenzură, are nevoie de voturile AUR. Dar AUR poate simula că sprijină PSD și, cînd vine clipa votului, se poate da la o parte, lăsînd moțiunea să cadă. PSD ar fi atunci un partid care și-a arătat neputința, un corp politic devalorizat, incapabil să mai formeze majorități. Electoratul său, pe care AUR îl vînează fără oprire, se poate îndrepta și mai abitir spre AUR, fiindcă AUR minte mult mai credibil.
PSD ar cădea atunci în capcana pe care și-a întins-o singur, ar rămîne condamnat la opoziție, confruntat cu irelevanța, cu accesul la guvernare blocat definitiv, erodat de un AUR mai vocal, aflat pe val. Ce ar face primarii PSD în situația asta? În 2028, s-ar orienta spre AUR sau PNL, și-ar organiza alianțe locale care le-ar da speranțe mai bune de realegere. Ce ar face anumiți parlamentari PSD? Traseism. Ce ar păți conducerea partidului? Ar fi lichidată.
Planul înlăturării lui Bolojan are nevoie, așadar, de cooperarea lui Nicușor și a aripii Thuma din PNL. Dar Nicușor nu poate face presiuni asupra PNL să-și schimbe premierul, așa cum făceau Băsescu și Iohannis asupra partidelor pe care le controlau, fiindcă PNL nu e partidul său. Iar aripa Thuma nu are nici mărimea și nici curajul necesare să întoarcă PNL împotriva premierului Bolojan, a șefului de partid Bolojan și a celui mai bine clasat lider politic din zona „pro-europeană“.
Deși Bolojan guvernează în contra sensului social și economic, iar PSD își acoperă faptele cu un discurs anti-suferință perfect valabil, Bolojan e în avantaj tehnic. În primul rînd, pentru că PSD a ales rolul agresorului și i-a lăsat lui Bolojan poziția legitimei apărări. Apoi, fiindcă acțiunea politică a PSD (care amenință stabilitatea politică) atrage după ea nemulțumirea a trei actori importanți: creditorii internaționali ai României, Bruxelles-ul și Nicușor. Chiar dacă e un jucător anemic, Nicușor urăște ca cineva să-l priveze de monomaniacala stabilitate și e de așteptat să ia partea celui care o apără, adică lui Bolojan.
PSD încalcă un acord politic și un program de guvernare agreat, iar Iie Bolojan, la rîndul lui, se încăpățînează să taie venituri sociale și să sufoce economia cu taxe, în ciuda cifrelor negative și a previziunilor sumbre.
La originea și la capătul acestei lupte politice iresponsabile stau banii. Nu îngrijorarea, nu interesul național, nu binele public, nu dezvoltarea. Taberele clientelare sînt cele care împing liderii și partidele să-și schimbe poziția, să rupă coaliția, să schimbe regula convenită. Banii de la buget și din PNRR, contractele din infrastructură, energie, IT, armament, resurse minerale reprezintă o sifonărie pe care clienții politici, firmele băieților deștepți țin s-o controleze. Chiar dacă sărăcia reprezintă un motiv serios de luptă politică, nu-i pasă nimănui de ea. Oamenilor politici care zdruncină încă o dată, azi, inutil, această țară le pasă doar de cutiile de pantofi înțesate cu bancnote, de ceasurile scumpe, de mărcile Lamborghini și Maybach, de cadourile imobiliare, de banii transferați în Emirate și Qatar, de zborurile private, de miile de hectare pitite pe numele unor rude, de vacanțele exorbitante la capătul lumii. Deficitul, inflația, datoria publică, taxele sînt doar formule prin care li se decontează aceste hoții.