Anul ăsta, recolta de monarhiști a bătut recordul la floarea-soarelui și la porumb. De la 6 decembrie, cînd a fost anunțată stingerea Regelui, și pînă pe 16, cînd a fost așezat în mormînt, agricultura coroanei a dat producții fără precedent. Din pămînt, din iarbă verde, pe tarlaua republicană, stropită cu pomeni socialiste și cu mituri sovietice, au răsărit simpatizanții Majestății Sale, așa cum răsăreau perele lui Miciurin în pădurea de plopi a colhozului.
Dar, ca în minunile dumnezeiești care au înmulțit peștii deodată cu pîinile, miracolul săvîrșit la moartea Regelui a înmulțit nu numai curvele, ci și pe credincioșii de rînd, oameni cuceriți peste noapte de simplitatea și măreția unui rege trist, tras pe sfoară de istorie.
Să fi fost primăvară și să-i fi dat Custodelui prin cap să programeze cortegiul funerar pe lumină, ar fi ieșit și de data asta un milion de oameni în stradă. Milionul din aprilie 1992, ieșit pe străzile unui București însorit, a rămas reperul fondator al visului de renaștere monarhică. Chiar dacă șase luni mai tîrziu, în septembrie-octombrie, populația României vota masiv cu Ion Iliescu și se preda iar foștilor comuniști, acea zi de aprilie a continuat să strălucească în memoria multora ca o dezmeticire.
Acum, după 25 de ani, la temperaturi mai scăzute și cu mai mult întuneric pe traseu, emoția a răbufnit din nou. Oamenii s-au arătat mai puțin pe străzi, dar au participat mai mult. Milionul de acum s-a informat mai serios, s-a exprimat mai clar, s-a organizat și s-a străduit să înțeleagă mai bine. De astă dată n-au fost doar monarhiștii. Regele a generat o vibrație în toată societatea. Dispariția lui definitivă, care închide, cumva, urgența disputei pe forma de guvernămînt, i-a tulburat pe unii și i-a liniștit pe mulți. Alături de convertiții sinceri, s-au putut vedea pesediști lăcrimînd cu ușurare și securiști ridicînd în slăvi demnitatea lui Mihai I. Nimeni însă n-a îndrăznit să critice mortul, fiindcă el deja înviase în sufletele unei populații descumpănite de prezent și gata să-și încerce norocul cu o nouă himeră.
Pe scurt, dispariția Regelui Mihai reîncarcă monarhia cu prezența care îi lipsea. Casa Regală e incapabilă, în alcătuirea de azi, să deseneze un proiect politic realist. Partidul Național Liberal, la rîndul lui, singurul cu legitimitate istorică în privința monarhiei, refuză să-și asume deschiderea dezbaterii. Sigur, unul ca Bădălău, mestecînd cu făcălețul în coroană și oferind un referendum din partea PSD, poate fi pus în colecția de bancuri de Crăciun. Dar povara monarhiei, prea grea pentru umerii principelui Nicolae, rămîne în seama societății.
Milionul nevăzut de acum a fost, fără discuție, mai mare ca cel de acum 25 de ani. Asta arată cum înțelegem noi istoria: pe măsură ce ne mor regii, devenim mai monarhiști.