Anul ăsta, recolta de monarhiști a bătut recordul la floarea-soarelui și la porumb. De la 6 decembrie, cînd a fost anunțată stingerea Regelui, și pînă pe 16, cînd a fost așezat în mormînt, agricultura coroanei a dat producții fără precedent. Din pămînt, din iarbă verde, pe tarlaua republicană, stropită cu pomeni socialiste și cu mituri sovietice, au răsărit simpatizanții Majestății Sale, așa cum răsăreau perele lui Miciurin în pădurea de plopi a colhozului.
Dar, ca în minunile dumnezeiești care au înmulțit peștii deodată cu pîinile, miracolul săvîrșit la moartea Regelui a înmulțit nu numai curvele, ci și pe credincioșii de rînd, oameni cuceriți peste noapte de simplitatea și măreția unui rege trist, tras pe sfoară de istorie.
Să fi fost primăvară și să-i fi dat Custodelui prin cap să programeze cortegiul funerar pe lumină, ar fi ieșit și de data asta un milion de oameni în stradă. Milionul din aprilie 1992, ieșit pe străzile unui București însorit, a rămas reperul fondator al visului de renaștere monarhică. Chiar dacă șase luni mai tîrziu, în septembrie-octombrie, populația României vota masiv cu Ion Iliescu și se preda iar foștilor comuniști, acea zi de aprilie a continuat să strălucească în memoria multora ca o dezmeticire.
Acum, după 25 de ani, la temperaturi mai scăzute și cu mai mult întuneric pe traseu, emoția a răbufnit din nou. Oamenii s-au arătat mai puțin pe străzi, dar au participat mai mult. Milionul de acum s-a informat mai serios, s-a exprimat mai clar, s-a organizat și s-a străduit să înțeleagă mai bine. De astă dată n-au fost doar monarhiștii. Regele a generat o vibrație în toată societatea. Dispariția lui definitivă, care închide, cumva, urgența disputei pe forma de guvernămînt, i-a tulburat pe unii și i-a liniștit pe mulți. Alături de convertiții sinceri, s-au putut vedea pesediști lăcrimînd cu ușurare și securiști ridicînd în slăvi demnitatea lui Mihai I. Nimeni însă n-a îndrăznit să critice mortul, fiindcă el deja înviase în sufletele unei populații descumpănite de prezent și gata să-și încerce norocul cu o nouă himeră.
Pe scurt, dispariția Regelui Mihai reîncarcă monarhia cu prezența care îi lipsea. Casa Regală e incapabilă, în alcătuirea de azi, să deseneze un proiect politic realist. Partidul Național Liberal, la rîndul lui, singurul cu legitimitate istorică în privința monarhiei, refuză să-și asume deschiderea dezbaterii. Sigur, unul ca Bădălău, mestecînd cu făcălețul în coroană și oferind un referendum din partea PSD, poate fi pus în colecția de bancuri de Crăciun. Dar povara monarhiei, prea grea pentru umerii principelui Nicolae, rămîne în seama societății.
Milionul nevăzut de acum a fost, fără discuție, mai mare ca cel de acum 25 de ani. Asta arată cum înțelegem noi istoria: pe măsură ce ne mor regii, devenim mai monarhiști.
Un rege e crescut de mic pentru a fi rege. El numai asta va face in toata viata lui, asteapta si se pregateste. Regele Mihai, chiar daca mai traia inca vreo suta de ani, ar fi iubit oamenii si tara asta cu aceeasi pasiune si datorie. A iubit tara chiar daca tara l-a tradat. Si a suferit pentru asta. A suferit toata viata.
Acum, l-a pregatit pe Nicolae pentru suferinta, si a pus si el umaru putin la asta. Adica, il prezinta pe balcon, il instruieste in ale regalitatii, il pregateste, il invata sa iubeasca tara neconditionat, si la final ii pune piedica un duda.
Mai departe, poate ca un blestem, e condamnat sa nu poata face nimic pentru tara lui, asa cum nu a putut face nici Regele.
Corect, Ioane!
Disparitia Regelui inseamna pentru Romania si disparitia unicului reper moral in viata.
De acum inainte nu mai avem nici o alta posibilitate de redresare decat noi insine.
Vom reusi?
Nu!
Pentru ca dupa zeci de ani de deformare si dezinformare am ramas schilozi sufleteste, saraci in idei si hoti in fapte…
duda presedinte