Când România intră în zodia autorizațiilor e belea. Viorel Pașca nu avea autorizație să funcționeze ca azil, o spunea omul din tot sufletul de ani și ani de zile, încă din 2016. E plină pagina lui de Facebook cu treaba asta: „Nu vreau, nu mă mai bateți la cap!”
Timp de zece ani, după ce și-a exprimat foarte limpede crezul poetic, statul român a continuat să-i livreze bătrâni, bolnavi, bătrâni bolnavi, oameni cu dizabilități de diferite feluri. Statul a fost neobosit în a ignora lipsa de legalitate a lui Pașca – același stat care apoi a venit și a zis că așa nu se mai poate, acest om trebuie arestat.
Nu a părut deci niciodată în acest timp că bolnavii sau bătrânii ar fi în centrul preocupării statului. Chiar deloc. Prin acest dosar, Pașca e cel vizat, bătrânii rămânând o problemă la fel de mare, adică una pe care statul vrea s-o externalizeze imediat, așa cum a făcut ani de zile. Iar acest stat alocă pentru persoanele luate de la Dumbrava suma de 19 milioane de lei până la finalul anului. Nu se știe cum, unde, dar acești bani sunt alocați, cică. Cu alte cuvinte: statul avea bani – așa pare –, doar că nu prea voia să-i dea pe bolnavi și bătrâni, ce naiba, e ca și cum le dai foc. La bani zic.
Ce vreau să spun e asta: un comportament absurd al statului din ultimii 10 ani de zile continuă cu aceleași coordonate absurde. S-a găsit loc pentru cei pentru care nu exista loc și s-au găsit bani pentru cei pentru care nu existau bani.
