Președintele Iohannis s-a zbătut în hora summit-ului NATO ca un butuc care vrea să prindă ritmul Călușarilor. Omul a reprezentat interesele de securitate ale României cu statura lui impozantă, cu punctualitate, cu discreție, cu valiza personală de amatorism și cu bagajul de mînă pregătit de aceiași consilieri care i-au pregătit scufundarea, la Sofia, a flotei din Marea Neagră. S-a întors acasă cu o culegere de povești în care noi stăm degeaba, iar NATO stă pe gînduri. Într-un viitor la fel de neclar ca situația din Donbas, vom avea cîțiva bulgari și polonezi în brigada internațională care urmează să se antreneze pe teritoriul României. Jumătate din soldați vor fi produsul meleagurilor noastre, ceea ce înseamnă că am obținut permisiunea de a intra în NATO cu 1.000 de oameni după ce noi credeam că am intrat din 2004 cu toată țara.
Lucrurile par să se fi legat în așa fel încît să nu uităm că, în cazul unei ofensive rusești, avem un profesor de fizică la hotare.
În 1990, cu tot cu sergenți și maiștri militari, cu bucătărese și CI-ști, cu prizonierii din arest și cu școlile militare, România avea o armata de 300.000 de oameni. Instruiți de niște idioți care azi trebuie să fi ajuns generali, hrăniți cu mazăre stricată și cu iluzia liberării, înarmați cu răbdare, cu umor și cu cele mai imprevizibile arme din Tratatul de la Varșovia, acești 300.000 de militari alcătuiau o realitate fizică ireductibilă, o declarație de forță brută, o masă de descurajare care, răspîndită prin văi și prin lunci, desfășurată pe costișe și prin trecători, era luată de ruși ca propunere de bună vecinătate.
Pe atunci se știa cu destulă precizie că, pentru a ajunge la București, tancurile Armatei Roșii aveau nevoie de două săptămîni. Azi, cînd armata română are efective de 80.000 de oameni, din care peste 8.000 sînt personal civil și peste 30.000 personal auxiliar, rușii n-ar mai pierde atîta vreme pe drum. În zece ore, Bucureștiul ar preda cheia orașului, iar aici sînt incluse și cele 12 avioane F-16 care încă n-au sosit, și brigada internațională care încă nu s-a născut, și batalioanele de luptători care ne-au reprezentat cu onoare în teatrele de operațiuni externe, și fotografiile de la summit.
Prin mersul istoriei, serviciul militar obligatoriu a ieșit din formatul statului român în 2007, iar diminuarea militară la nivel de cantitate n-a reușit să fie compensată la nivel de calitate. Saltul dialectic a fost aici în jos, pînă în punctul în care, azi, un batalion NATO de cîteva sute de soldați ni se pare o mantră a salvării.
Poate că de aici ar fi trebuit să pornească misiunea președintelui Iohannis la summit-ul NATO. De la această inegalitate vulnerabilă și de la înțelesul actual al conceptului de securitate. În locul cerșelii neîntrerupte de plutoane NATO, România putea veni cu un plan de relansare a propriei armate. Un plan ferm, inteligent, cu impact economic, social, moral și educațional în societate. Un plan curajos, realist, și care i-ar fi făcut pe liderii NATO și pe superpartenerii noștri strategici, SUA, să respire ușurați și să ne propună fonduri.
Cînd Rusia traversează una din nevrozele ei geografice, e o dovadă de sănătate să-ți iei în serios armata. Nu e chiar un proiect de țară, dar e unul care poate garanta țara.