De la o vreme nu mai pot să cînt
și nu mai știu nici cum să dau de mine.
Un arbore cu florile-n pămînt,
mirat că în Infern nu sînt albine,
vreau să mă-ntorc, dar nu văd nici un drum,
nici răsărit, nici asfințit de soare,
împresurat de un străin parfum,
îmi port cu milă trupul în spinare.
Inși ce nu m-au zărit în viața lor
îmi zic că de un secol mă așteaptă
și parcă mă înalț, deși cobor
fără să simt sub tălpi măcar o treaptă.
Și m-aș tîrî spre vechea cafenea,
unde prietenii ciocnesc ulcele,
dar nu-nțeleg de ce în cinstea mea
varsă un strop de vin pe dușumele.