Lucian Pahonțu, participant la reprimarea manifestanților de la Inter în noaptea de 21 decembrie 1989, complice la crimă și violență, se află la vîrful unui serviciu secret, SPP, de 21 de ani, iar de un an și ceva e principalul sfetnic al președintelui. E prezent la mese, în călătorii externe, implicat în puciuri, în formarea coalițiilor și majorităților. E peste tot. Nicușor pare că nu poate respira fără acest securist care și-a ascuns faptele.
„Îl veți schimba pe Lucian Pahonțu?”, întreabă reporterul. Iar Nicușor zice: „Reprimarea manifestațiilor de la Revoluție și Mineriadă e o pată în istoria României. E regretabil că parchetele nu au elucidat până acum. Orice persoană care a reprimat manifestații, din punct de vedere moral, nu are ce căuta într-o funcție înaltă”. Parchetele, deci, NU AU ELUCIDAT ce persoane au reprimat manifestanții. Dar el, Nicușor, știe cum stă treaba și fără această neelucidare: „Domnul Pahonțu nu e în această situație”.
Președintele României insultă logica, înfruntă ridicolul, furia susținătorilor și disprețul tot mai larg al societății. Îl apără pe Pahonțu necondiționat, fără să relativizeze cîtuși de puțin și fără obișnuitul interval de gîndire. Apără un securist de rit vechi, confirmat cu acte că a făcut parte din represiunea sîngeroasă din decembrie 1989. Nu doar că-l apără, dar continuă să rămînă lipit de el, dependent și ascultător.
Asta ridică întrebări serioase, căci valorile în care a venit împachetat Nicușor sînt în totală opoziție cu ceea ce reprezintă Pahonțu. Care e, atunci, legătura dintre ei? Ce îl ține pe Nicușor în această rușinoasă și fatală captivitate? Ce îl face să joace atît de jegos („Eu am văzut un articol de presă care are un titlu care nu e justificat de conținut. Nu știu unde e scandalul.”)? Ce îl face să mintă („SPP nu e serviciu secret”, SPP avînd încă din 1998 atribuții informative)?
Să fie Lucian Pahonțu indispensabil ca sfătuitor politic? Dacă era așa, Nicușor nu era azi, aici: fără guvern, fără politică de securitate, fără propriul partid, fără sprijinul instituțiilor, incapabil să articuleze o viziune, în cădere liberă. Să fie Pahonțu instrumentul de combatere a adversarilor politici? Dacă era așa, puciurile Veștea și Tomac ar fi reușit, iar interimatul lui Bolojan ar fi durat două săptămîni. Să fie Pahonțu artizanul politicii externe, prin conexiunile lui cu serviciile aliate? Dacă era așa, Nicușor nu plătea 850.000 de dolari pentru un articol în Fox News și o penibilă conversație prin telefon cu „agentul de modele” Paolo Zampolli, la inaugurarea unui parc din sectorul 4. Să fie Pahonțu omul care îi pune la picioare partidul politic care îi lipsește, adică PSD? Posibil, dar e prea puțin.
A fost prea multă disperare în răspunsul lui Nicușor. Ca și cum nu s-a putut lepăda de Pahonțu nu din cauza utilității lui, ci din cauza unei constrîngeri. Poate am privit la televizor efectele unui vechi șantaj.
În trecutul lui Nicușor există context pentru o colaborare cu Securitatea. Nimeni nu ieșea din România comunistă fără să stea de vorbă cu ofițerii. Nicușor însuși povestește că a făcut asta, atunci cînd a cerut pașaport pentru Cuba și Australia. Au existat, ne spune el, declarații scrise, „ceva de genul ăsta”, pe care olimpicii le-au dat la plecare și la întoarcere. Dar un document fals, apărut în presă, care pretindea că Nicușor și-a turnat colegii, a alungat, pe moment, suspiciunile.
În perioada în care am interacționat cu Nicușor – pe atunci își pregătea cariera civică – niciodată, nicio secundă, la bere, pe stradă, pe terenul de fotbal, oriunde ne-am văzut și am vorbit, nu am avut senzația că ar fi putut avea o legătură de tinerețe cu poliția politică. Dar după faza cu Pahonțu această părere mi se clatină. Zelul ăla crispat, hotărîrea de a scoate din discuție un participant la represiune dovedit, aruncîndu-și într-o clipă reputația la gunoi, arată mai degrabă a spaimă decît a prostie.
Aș zice că am fost un apropiat al lui Lucian Pahonțu. Ne-am apropiat, fără să ne cunoaștem, în seara de 21 decembrie 1989, la Inter. Între mine și locotenentul de Securitate Pahonțu, care își comanda plutonul la capătul străzii Ion Cîmpineanu, au fost, probabil, la un moment dat, cîțiva metri. Gloanțele și ciomegele acelui pluton, dacă au fost folosite, au nimerit alți oameni, eu am scăpat. Pe acei oameni, morți și răniți, i-a insultat Nicușor cînd l-a apărat pe „domnul Pahonțu” ca pe un superior.
Din acest motiv, pentru mine, Nicușor e în această situație.