Anunțul de prost gust despre buba omenească apărută pe pielea Unsului lui Dumnezeu a încercat să-l determine pe Regele Mihai să abdice a doua oară.
Unica suferință cu adevărat gravă a Maiestății Sale se datorează sindromului dudei negre, care i-a crescut pe frunte ca un blestem acum douăzeci de ani, greu de extirpat chiar și după ce providența îl va elibera pe nefericitul ostatic din lanțurile familiei.
Mesajele provenite din anticamera morții, smulse parcă cu un clește înroșit în foc, au darul de a arunca o umbră de îndoială asupra veridicității lor, atîta vreme cît, în absența personajului principal de pe marea scenă a Regalității, Alteța Sa Duda, admirîndu-și în oglindă mecla de parvenit, face gargară în culise cu celebra frază „Regele a murit, trăiască Regele!”. Într-o țară unde o calfă de cizmar ne-a mînat cu sceptrul prezidențial spre comunism în zbor, chiar și un actor ce a figurat cu cinste pe lista persoanelor de sprijin ale Securității poate aspira să ajungă rege.
Prin anii ’90, cînd matusalemicul miliardar Iosif Constantin Drăgan i-a pus inelul de logodnă în deget superbei fiice a generalului Gușe, puțin mai tînără decît strănepoata sa, s-a vorbit despre gestul patriotic al unor ofițeri, care au implorat-o pe domnișoară să se sacrifice de dragul Columnei lui Traian, spre a smulge averea dacilor din ghearele nesățioșilor macaronari.
Povestea de iubire dintre moștenitoarea tronului și prințul nechezol a dat în clocot tot în ibricul Securității, după ce însuși Adrian Năstase i-a suflat în caimac. Sîngele albastru al Prințesei Margareta s-a substituit petlițelor albastre ce-l fascinaseră pe junele ciripitor, astfel că binecuvîntarea lui naș Iliescu a transformat o dramă istorică într-o afacere cu retrocedări pe sprînceană.
Taman cînd bolnăvioara noastră patrie avea nevoie de un doctor fără de arginți, dispus să-și suflece mînecile și să iasă la cosit iarba rea a ranchiunei crescută pe mormintele fostelor CAP-uri, marele exilat s-a lăsat deturnat de la menirea sa de om tocmai bun de pus pe rană, capabil să ne învețe nu cum să trăim șmecherește mai bine, ci cum să supraviețuim, fără ură și fără răzbunare, pe ruinele marxism-leninismului, întocmai cum a supraviețuit și Maiestatea Sa, reparînd cu seninătate mașini de epocă la Versoix.
Dacă și-ar fi aplecat o țîră urechea la motorul gripat al politichiei dîmbovițene și, în loc să se lase asuprit de revendicările care i-au împădurit bătrînețea, s-ar fi mulțumit să arunce în șemineu buturugile discursurilor lemnoase din Parlamentul României, ne-am fi adunat cu toții în jurul focului.
N-a fost să fie, drept care, dezbrăcat din pricina rapacelui său ginere pînă și de titulatura de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, Mihai de România se pregătește acum să treacă Stixul cu o bască în cap, nu cu binecuvîntata coroană de oțel a bunicului său Ferdinand, turnată din țevile tunurilor de la Mărășești și Oituz.