Ultraliberalul Macron s-a comportat ca un peștișor de acvariu dispus să facă ordine în ocean. Adică să-i scutească pe marii rechini de taxa pe pradă și să le mărească guvizilor impozitul pe viermuși.
S-a terminat basmul matusalemicilor președinți francezi, venerați pînă în buza gropii. A sosit ora politicienilor de cursă scurtă, sufocați încă din fașă cu biberonul iubirii de sine.
Mitul clasei de mijloc, care susține că e blatul tortului, crema cu fistic a societății capitaliste, s-a fleșcăit în cîteva zile, exact în cel mai parfumat bulevard al consumismului european: Champs-Élysées.
Terorizat de cutia de scrisori care îi scuipă zilnic în ochi mesajele creștine ale fiscului, francezul de rînd și-a dat jos revolta din pod și nu și-a mai tras tricoul cu Che Guevara pe piept, ci a recurs la cel mai ieftin accesoriu vestimentar: vesta galbenă împotriva gulerelor de blană.
Galbenul nu ca reflex al invidiei față de farmecul deșănțat al noii burghezii, ci, dimpotrivă, culoare a (re)nașterii prin gălbenuș și a ieșirii din adormire.
Pe meleagurile noastre nu există pericolul acestui fel de insurecție, pentru că nu mai avem nici clasă muncitoare, nici țărănime cu chef de muncă. Obligați să migreze ca berzele spre țările calde, i-au lăsat pe ajutorații sociali să se țină cu dinții de țîțele primăriilor transformate în scroafe cu purcei, spre liniștea politrucilor de ziua a șaptea.
E liniște la noi, pentru că neliniștiții noștri au plecat la Paris să învețe cum se leagă nodul frînghiei de gîtul colegilor occidentali ai lui Liviu Dragnea.