Fără discuție, la capitolul “Recenți și sîngeroși” din istoria criminalilor francezi îi găsim de-acum și pe frații Kouachi.
Fanatici, demenți, cu un discernămînt modificat genetic și religios, hotărîți să ucidă. Oricum mai hotărîți decît sînt să trăiască.
Mai mult decît atît, asemeni flocilor, fanaticii ajung oriunde.
Cred că e absurd să vrei să demonstrezi libertatea de exprimare unor fanatici, unor soldați care vor să se răzbune. Îi știm pe fanatici, și i-am cunoscut și noi pe-aici, prin civilizație, sute bune de ani.
Nu știu cine a zis în toți anii trecuți că n-ar fi fost libertate de expresie în Franța sau oriunde în Occident! Nu cred că cineva a spus – cînd ziarele din SUA nu au vrut să publice caricaturile – că acolo altcineva decît libertatea de expresie ar fi responsabilă de această autocenzură.
N-am înțeles insistența și perseverența lui Charlie Hebdo în exersarea la nesfîrșit a unor caricaturi în cea mai mare parte lipsite de umor. O asemăn cu bucuria copiilor cînd zic “Pula”. O pot face la nesfîrșit, rîzînd ca la o poantă.
Să nu uităm că pînă la amenințările teroriste, pînă la alunecarea spre violență și actele criminale de acum cîteva zile, au primit atîtea și atîtea rugăminți, somații și dări în judecată din partea comunităților musulmane. Să înceteze să le mai jignească. Ar fi absurd să legăm asta de tragedia de acum, bineînțeles. Vreau să înțeleg însă tot demersul Charlie Hebdo și îmi este imposibil.
Am senzația că au murit la fel cum ar muri unii care vor să demonstreze că dacă umbli noaptea prin savană cu un platou de mici în mînă, la un moment dat te mănîncă leii. Și să umbli pentru că legea nu-ți interzice să faci comandă la Cocoșatu’ și nici să te plimbi.
Și-apoi, un bărbos în curul gol poate fi doar o dată un simbol pentru altceva. Dar, repetat la nesfîrșit, nu e dectî un bărbos în pielea goală de care au agățat eticheta Mahomed.
Au murit prostește, după cum criminalii extremiști au meritat să moară ca niște criminali.
Au murit demonstrînd unor extremiști francezi că extremiștii islamici există și că pot lovi în chiar mijlocul Franței.
Au murit demonstrînd că statul poate garanta și apăra libertatea presei, dar nu și viața celor care se hotărăsc să meargă pînă la capăt, zi de zi, călare pe limita acestei libertăți.
Au murit arătînd că libertatea de exprimare este stabilită prin lege. Legea îți arată pînă unde poți să mergi, dar nu pînă unde trebuie să mergi.
Punîndu-mă în locul lor, nu înțeleg de ce ar fi cineva atît de crud cu cei care-i iubesc, copii, neveste, familie, prieteni.
În continuare, se vor construi argumente și raționamente pe ipoteze care se aseamănă prea mult cu niște răni provocate de glonț. Din păcate, ura și moartea vor continua să fie puncte de vedere.