În vidul ideologic actual, în hărmălaia creată de micro-targetare și micro-doctrine, e ușor aberant să mai vorbim serios despre rolul și scopul statului. Pare că statul e răul suprem, care și-a depășit în mod abuziv atribuțiile și, în loc să se ocupe de rolul său minimal, sare calul și se ocupă de colectarea de taxe și impozite. Rolul său minimal ar fi, conform unor voci avizate, acela de a construi autostrăzi, spitale și școli. Din ce bani? Asta nu mai este treaba noastră, ci a statului. Noi, dacă se poate, am vrea să trăim în feude din ce în ce mai mici și mai personale, iar statul n-ar trebui să ne deranjeze decât atunci când vrea să ne dea, să ne faciliteze, să ne ofere. De cerșetori suntem sătui.
E foarte la modă, săptămânile acestea, vocea economistului elvețian Andrei Caramitru. Elvețian prin școală înaltă, primele locuri de muncă și profundă educație simpatetică. Altfel, Andrei Caramitru pare a fi un cetățean român, născut în acest teritoriu vremelnic pe care unii dintre noi ne-am obișnuit să-l numim țara noastră. Dincolo de definițiile seci de dicționar, țara pare să-și fi pierdut orice semnificație mai adâncă. Dacă ascultăm o astfel de voce precum cea a lui Andrei Caramitru, dacă-i cuantificăm aplauzele, like-urile și share-urile, ne dăm seama că țara în sine a devenit un pretext, o colecție de linii frânte care înconjoară un teritoriu greu definibil. Pare, astăzi mai mult decât oricând (desigur, dacă ascultăm aceste voci), că suntem, de fapt, niște clujuri, iașiuri, bucureștiuri, timișoare și orăzi (orade?) harnice, forțate să muncească pe brânci în folosul leneșilor din teleormanuri, vasluiuri, doljuri și olturi. Tema nu e nouă, dar, iată, e refolosită cu mai mare succes decât un tandru “Bună seara, iubito” difuzat în decembrie 1989 și ilustrat, atât de potrivit, cu trasoarele ce înconjurau Televiziunea Română.
Andrei Caramitru, preluând retorica și argumentația de prin 2003-2005, ne spune că doar 14 zone metropolitane, în care trăiește 35% din populația României, contribuie la buget cu 85% din taxele colectate. În rest, populația României cam trăiește pe spinarea celor din numitele 14 centre metropolitane. Concluzia economistului elvețian este că statul central, care ia banii ăștia cu forța de la oamenii muncitori și îi redistribuie la leneși și hoți, “trebuie redus DRAMATIC”, iar “comunitățile locale trebuie să prospere”.
OK, noi suntem proști, n-am făcut școli în străinătate. Așa că nu înțelegem cum într-o țară ar putea prospera doar unele comunități locale. Dar să spunem că asta s-ar putea întâmpla în secolul în care compasiunea și corectitudinea politică ne îndeamnă să primim refugiați de peste mări și țări. Poate că e mai bine și mai corect așa. Să ne deschidem larg porțile pentru cei alungați de-acasă de războaie, să le întindem o mână de ajutor. Celor ce au rămas, însă, pe dinafara celor 14 centre metropolitane de excelență să le închidem ușa în nas. Să ne deschidem enclavizându-ne, să ne unim izolându-ne.
Poate a venit vremea să săpăm, din nou, șanțuri de apărare în jurul cetăților. Să ne păstrăm bogățiile în interior, în cufere bine ferecate. Să dezvoltăm, medieval de-a dreptul, comunitățile bogate. Să le lăsăm să facă ce vor ele cu banii. Să-și facă trenuri rapide, metrouri și autostrăzi în interiorul propriilor comunități. Aeroporturi de pe care avioanele să decoleze pentru a ateriza peste câteva zeci de minute tot acolo. Iar când va fi să iasă din cetăți, să aibă vehiculele necesare pentru a putea străbate smârcurile, mlaștinile și noroaiele înapoiaților leneși.
Și, totuși, așa să fie? Acele comunități care produc, chipurile, doar ele, bogăția țării o produc vânzându-și produsele în restul țării și al lumii. Dacă fabricile din Cluj, Iași, Timișoara, Constanța și așa mai departe nu ar avea ieșire și desfacere în restul țării, veniturile lor și implicit taxele pe care le plătesc ar fi de-a dreptul inexistente. Dacă toate comunitățile, oricât de dezvoltate, și-ar consuma doar produsele interne și ar vinde doar pe piața internă, bunăstarea lor ar ajunge rapid la nivelul celei a comunităților sărace. De aceea, în timp, în secole chiar, s-au dezvoltat, în Europa, comerțul, infrastructura, relațiile multilaterale. Unii produc ceva, alții cumpără, producând la rândul lor ceva, și tot așa, într-un circuit care economistului elvețian îi scapă, în mod inexplicabil. Ne place sau nu, banii din Teleorman și din Vaslui ajung și în Cluj, în Timișoara sau București. Din ei se plătesc salarii, mașini de serviciu și consultanți imbecili. Dacă mai rămâne ceva, se mai plătesc și taxe la stat. Dacă vei cumpăra în Vaslui un software făcut la Cluj, din banii respectivi la Vaslui nu se va întoarce nici măcar un ban din impozitul pe venit. Din impozitul pe profit s-ar mai întoarce ceva, dacă firma nu l-ar externaliza. Dar de aia angajăm economiști elvețieni, pentru a ne învăța cum să ne optimizăm profiturile. Ce Dumnezeu?
Am sărbătorit anul trecut, în felul nostru trist, 100 de ani de când s-a creat România Mare. Citind oameni precum Andrei Caramitru, însă, am putea să ne întrebăm dacă nu cumva ne-am grăbit. Că nu înțelegem ce este aceea o țară și cum funcționează ea e una, dar să lăsăm concepte atât de învechite să sufoce copii atât de promițători…