Un document scos de Băsescu din vechea lui arhivă neagră arată felul în care inculpaților li se anulează șansa unui proces corect. Asta se face „în conformitate cu dispozițiile articolului 8 și 57 din Protocolul de cooperare între Parchetul de pe lîngă ÎCCJ și SRI”. Sîntem în noiembrie 2011, în UM 0198 a SRI, lîngă cazanul în care ofițerii și procurorii fierb anticorupția. Supa e dreasă cu ură și populism, să fie pe placul maselor înfometate de justiție.
Protocolul nu numai că există, dar e și invocat în scris, într-o speță aplicată. Emitentul actului e SRI, condus pe atunci de Maior-Coldea, iar adresantul e Parchetul General, condus de Kövesi. Băsescu citează din document: „datele prezentate să fie destinate informării procurorului de caz potrivit principiului necesității de a cunoaşte fără a fi introduse în dosarul cauzei”.
Asta îi cere SRI lui Kövesi, avînd acordul ei deplin. Adică ofițerii le arată procurorilor date despre inculpați, fără ca avocații sau inculpații să le vadă. Rechizitoriul se construiește pe la spate, pe date secrete, produse de SRI (fără ca SRI să fie abilitat prin lege să acționeze în anchete penale, după cum a stabilit CCR). Datele (denunțuri, stenograme, interceptări audio, filmări) sînt scoase din circuit de procurori. Iar inculpatul se confruntă cu acuzații de care, neauzind, nu se poate apăra. Se vede din document că protocolul între SRI și Parchetul de pe lîngă ÎCCJ e, de fapt, o combinație bazată pe acțiuni ilegale, pentru a denatura sensul justiției, a influența o decizie în defavoarea celui anchetat. Iar aceste fapte le comit două dintre instituțiile a căror menire e tocmai să apere statul de drept și cetățeanul.
Să nu uităm însă Înalta Curte de Casație și Justiție. Și cu ea SRI a avut protocol de cooperare. Și judecătorii au primit de la SRI date despre cei pe care urmau să-i judece, fără ca aceste date (denunțuri, stenograme, înregistrări) să fie puse la dosar, adică fără ca apărarea și inculpatul să știe de ele. Mai mult, sînt multe cazuri cunoscute de judecători care au fost puși să semneze angajamente că vor respecta „secretul de stat” și nu vor divulga cazurile în care inculpații au fost judecați pe probe necunoscute de ei.
La temelia statului de drept se cască astfel un hău, legal și moral, un fel de Cod Penal paralel, în care oamenii, făptuitori sau nu, sînt acuzați în baza unor rechizitorii secrete, produse de altă instituție decît parchetul, și primesc sentințe în baza unor presupuse fapte de care n-au habar.
Cu toate astea, protocoalele în sine și actele de barbarie judiciară nu sînt lucrul cel mai rău din această poveste tragică. Într-un fel, te aștepți ca o populație primitivă, condusă de lideri rudimentari, să încurajeze existența unor instituții de forță puse pe ilegalități.
Cu adevărat grav este faptul că, odată aceste fapte dovedite, odată existența lor clarificată și pusă în lumina totală a evidenței, odată urmările lor sinistre limpezite, nu se întîmplă nimic. Dimpotrivă, există destui tîmpiți care spun că falsificarea justiției prin combinația SRI-Parchete e „o glumă proastă”. Președintele țării și Opoziția, de exemplu, își feresc ochii de flacăra acestui adevăr puturos, bătîndu-se pe burtă cu fantoma unei Justiții moarte de mult, iar masa revoltaților, care-i trimite pe corupți la pușcărie în fiecare slogan, se uită la toată această ticăloșie și exclamă, ca țăranul lui Marin Preda cînd vede girafa: „Așa ceva nu există”.