Profetul din Izvorani va fi martirizat, căci liota de loaze care conduce România nu și-a lăsat altă cale. Georgescu e cauza anulării alegerilor, iar păstrarea lui în viitoarea cursă prezidențială ar contrazice manopera CCR. Îndepărtarea lui pe cale judiciară sau constituțională îl va umfla, însă, în ochii adepților, ca pe tîlharii răstigniți odată cu Mîntuitorul. CG11 va deveni fiul vorbelor sale, un Iisus 2.0 cu cămașă verde, omorît politic de autorități și propus, astfel, pentru sanctificare. Înviat prin miraculoasa forță a prostiei de la vîrful statului, își va începe repede viața postumă în icoane difuzate pe TikTok. Va genera un cult mai puternic decît au făcut-o fermele de troli, un val de furie și idolatrie mai ambițios decît calculele Rusiei, care-i va transforma pe fani în fanatici și va pune electoratul suveranist în situația de autoaprindere. Oricare dintre apostolii lui Georgescu va putea candida în numele lui, garantat de învățătorul ucis și înviat, purtîndu-i pe buze epitaful și ideile trăsnite, ca pe o evanghelie. Candidatul suveranist care va crește în umbra acestui martiriu va fi redutabil și va redeschide apetitul rețelelor interne și externe să pună umărul, încă o dată, la atacul hibrid din aprilie-mai.
În celălalt colț al ringului stau „partidele pro-europene“, năucite de lovitura din 24 noiembrie, incapabile să pună pe masă un plan cu șanse de reușită. Se privesc între ele chiorîș, ghemuite hoțește pe interese personale, reorganizate pe vechile găști, și se gudură, ca niște potăi tăvălite pe spate, cerșind un scărpinat iertător. Nu par să fi învățat mare lucru din dezastrul de la urne și se pregătesc să formeze un guvern cu aceleași figuri care au scos electoratul din minți.
Dar guvernul poate fi oricît de catastrofal cîtă vreme poate fi intitulat „pro-european“ și cîtă vreme există o majoritate a forțelor democratice în Parlament. România a demonstrat că poate face pași uriași înapoi și că poate supraviețui în același timp, condusă de neanderthalieni care acum doresc să revină. Deci nu viitorul guvern e problema. Problema apare la președinție. Dacă suveraniștii cîștigă iar, așa cum au făcut-o pe 24 noiembrie, gluma se îngroașă.
Și se fac eforturi ca gluma să se îngroașe. Coaliția celor patru partide, PSD-PNL-USR-UDMR, flutură de cîteva zile ideea candidatului unic la președinție. Unii au făcut din asta un fel de jurămînt eliminatoriu: fără candidat unic nu se obține victoria. Și, așa cum se întîmplă de fiecare dată cînd gîndesc strategii partidelor, lucrurile stau exact pe dos.
Un candidat unic pune iar electoratele dreptei și stîngii în conflict. Îi forțează pe unii să voteze cu candidatul celorlalți și duce, după cum s-a tot văzut, la o însumare inferioară a voturilor. O parte din liberali și useriști nu pot vota candidatul PSD. Vor sta acasă sau se vor abandona furiei și vor da votul candidatului extremist. La fel, o parte din pesediști nu vor vota candidatul liberal.
Alegătorii din România sînt împărțiți azi după sfînta treime: o treime suveranistă în creștere, una pesedistă și una liberal-conservatoare, zisă „de dreapta“. Dacă vrei să limitezi creșterea bazinului suveranist și să oprești scurgerea electoratului „pro-european“ în direcția candidatului extremist, e logic să oferi pesediștilor un candidat pesedist și liberal-useriștilor un candidat de dreapta. Astfel, cele două bazine „pro-europene“ scapă de furie și tentații, și adună voturile acolo unde trebuie ele să fie, stabilind pentru turul doi o situație de superioritate a candidatului comun. În repriza finală, unirea voturilor se face natural, cu cele două electorate – pesedist și liberal – mulțumite că și-a primit fiecare candidatul. Candidatul comun va fi atunci o necesitate înțeleasă și deci mai ușor de acceptat.
În schimb, mergînd din capul locului cu un candidat unic, se poate ajunge în situația experimentului eșuat Cîrstoiu. Se poate greși cu independența candidatului sau cu desemnarea lui dintr-un anumit partid și nu din celălalt. Se poate greși atît de grav încît, dacă nu candidează însuși Dumnezeu, nimănui să nu-i convină alegerea. Și atunci suveraniștii vor avea o singură țintă, un singur adversar de demolat. Unde mai pui că dacă presa îi găsește un avion privat, un nepot sau cine știe ce diplomă falsă, soarta democrației pro-europene e pecetluită.
La fel ca miniștrii și ca premierii, candidații la președinție trebuie să fie oameni politici. Proști, înapoiați, hoți, lingușitori, oricum i-ar încadra faptele lor, oamenii politici sînt părți indispensabile ale mecanismului democratic. Alegerile sînt făcute cu partide și se țin pentru a aduce la putere oameni politici, oameni cu susținerea partidelor, cu reprezentativitate politică. Ideea candidatului unic care ocolește toată această fiziologie democratică e proastă. Și, ca orice idee proastă, are șanse bune să fie aleasă.