Modești și neobosiți, acești copii își trăiesc succesul în tăcere. Din mințile lor izvorăște toată frumusețea care lipsește unei țări întregi. Pe medaliile lor, din care s-ar putea clădi un munte, se așterne zi de zi nepăsarea oficială.
Nici un ministru al Educației nu și-a făcut vreodată timp să întîmpine la aeroport elevii medaliați la olimpiadele internaționale de matematică, fizică, informatică, chimie, astronomie și astrofizică. Și, desigur, albumul foto cu președintele Iohannis, intitulat „România educată“, nu-și bate capul cu elevii excepționali.
Statul român ignoră cu metodă existența acestor copii. Nu le finanțează pregătirea, nu îi selectează în programe speciale, nu îi premiază așa cum ar trebui premiați, nu îi urmărește în evoluție și nu schițează nici cel mai mic gest de a-i păstra sau de a-i recupera, la un moment dat, în țară. Statul român tratează cu nepăsare o resursă mai profitabilă decît petrolul, minereurile și cărbunele luate la un loc, fiindcă superinteligența e baza celei mai rentabile industrii a națiunilor: educația.
Performanța continuă a acestor copii e posibilă prin efortul dedicat al cîtorva școli și prin sacrificiul personal al unor profesori. Părinții se zbat și ei cum pot, în timp ce statul român nu e doar nepăsător, ci și țepar: sînt cazuri în care a lăsat sarcina finanțării unor participări la olimpiadele internaționale în seama profesorilor. Sînt cazuri în care copii de geniu trăiesc într-o sărăcie de neimaginat și sînt nevoiți să-și întrețină familia din puținii bani care vin odată cu medaliile.
Nu e deplasat să spui că statul român, în frunte cu președintele, cu prim-ministrul, cu ministrul Educației și cu întregul minister de resort sabotează, de fapt, cea mai prețioasă mină de capital uman. Acești copii sclipitori sînt recrutați de pe băncile liceului, în baza rezultatelor internaționale, de marile universități occidentale. Odată plecați, ei nu se mai întorc, fiindcă un ciclu universitar și postuniversitar complet îi ține departe de țară aproape un deceniu, timp în care viața lor prinde alte rădăcini. Nu există pentru ei nici o ofertă românească la întoarcere, nu există nici un program de recuperare, n-au fost imaginate instituții speciale, hub-uri de cercetare, incubatoare de excepționalism care să-i aducă înapoi.
În „România educată“ a piaristului Iohannis nu există un rînd despre importul licențelor universitare din lumea civilizată. Statele care au înregistrat progrese economice rapide și au ajuns din urmă plutonul occidental (ba uneori l-au și depășit) au importat masiv know-how universitar din Occident. Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, iar mai nou China, Vietnam, Indonezia, Malaezia au forțat educația de sus în jos, renunțînd la înțelepciunea locală și dînd mînă liberă metodelor verificate. Moda funcționează și în fostele state comuniste din Europa: Slovenia, Cehia, Polonia, Estonia, Lituania au universități care reproduc la milimetru metodologiile anglo-saxone.
Dacă România ar avea, de exemplu, un Cluj-Napoca Institute of Technology, un Harvard University of Bucharest, un Cambridge University of Iași sau un Timișoara Shool of Economics, copiii excepționali ai României ar începe să-și evalueze altfel plecarea.
La început un curs și un seminar, apoi o catedră, apoi, în zece ani, o universitate completă, cu profesori relocați, cu asistenți și conferențiari români, polonezi, cehi sau lituanieni reveniți în Europa din marile școli originale – acesta ar fi orizontul simplu și obiectiv de repornire, de sus în jos, a Educației. Modelul funcționează aspirațional, așa cum a funcționat deja în multe state care au scăpat de sărăcie și diletantism. Fiindcă universitatea forțează liceul să progreseze, liceul forțează gimnaziul, iar gimnaziul forțează școala primară. Copiii și profesorii României își vor dori să ajungă în universități de elită pe care le pot vedea și atinge, și există destule dovezi internaționale că se vor și forța să facă asta.
În cele 137 de pagini ale „României educate“ nu există idei, nici măcar una. Nu există nume de oameni, de instituții sau de organizații. Nu există soluții și nici înțelegerea problemelor. Documentul e un omagiu adus unui tip care a avut nevoie de șase ani ca să-și aranjeze o compunere. Iohannis mai are, pe deasupra, o relație abuzivă cu timpul, căci termenul acestor halucinații e fixat în 2030, cînd pămîntul va arde în flăcările prostiei dezlănțuite.