Europa cu două viteze e o mașină germană cu schimbător franțuzesc și combustibil olandez, pe care o conduc belgienii în vacanțele din Spania și Italia. Grupul de la Vișegrad a făcut cricul, slovenii au făcut roata de rezervă, și asta le-a asigurat un loc în portbagaj. Cînd ne-a venit și nouă rîndul să facem ceva, am făcut cu mîna de pe marginea drumului, fiindcă la asta chiar ne pricepem.
Totuși, președintele Iohannis a venit de la Roma cu versiunea lui.
Să spunem înainte că, în declarația finală a celor 27 de state, nu mai există expresia „Europa cu două viteze”, ea fiind înlocuită cu „Vom acționa în ritmuri și cu intensități diferite”. E o înlocuire de cuvinte, păstrînd, însă, înțelesul inițial, vizibil și pentru absolvenții învățămîntului preșcolar. E, în fond, un rebranding la nivelul gurii, o reformulare de ultim moment, acceptată pentru că Polonia și Grecia au făcut scandal pe holuri. E ca și cum i s-ar fi spus unui muribund că, anul ăsta, Crăciunul o să cam întîrzie.
Dar pentru președintele Iohannis astea sînt, dimpotrivă, semnele victoriei. Dacă n-ar trebui să treacă pe la Vila Lac, să vadă cum mai merg lucrările, week-end-ul la Sibiu ar putea începe de marți.
La conferința de presă, jurnalistul Jean Dănuț Cărbunaru, fost inspector și subcomisar la Ministerul de Interne, l-a întrebat: „…dacă ne-ați putea spune cum ați reușit să răsturnați, practic, tot acest discurs care venea dinspre nordul si vestul Europei și care părea să nu aibă nici o rezistență în zona de est, cel puțin. Atat cît se poate să ne spuneți”.
Iar președintele a răspuns: „Cum am reuşit? Poate am avut o zi bună”. Și apoi a urmat: „…dacă am fi acceptat Europa cu două viteze, mai devreme sau mai tîrziu, viteza a doua ar fi fost în Est”.
Problema e, așadar, rezolvată. Președintele ne-a scăpat de viteza a doua, de acum nu avem decît să acționăm cu ritmuri și intensități diferite.
Această demonstrație de obtuzitate are ceva din comicul unui diagnostic fatal, citit cu voioșie de nebunul îmbrăcat în doctor. Președintele Iohannis pare imun la urgența situației europene și afișează o suficiență care te face să înlemnești. Și-a arătat amatorismul în politica externă în destule situații, cînd bulgarii au făcut bancuri cu flota Mării Negre sau cînd am aflat de la Merkel că era bine să-i acceptăm, de formă, pe refugiații care n-ar fi călcat în România nici morți.
Cu toate astea, n-a fost văzut cerînd sfatul cuiva. N-a discutat cu Parlamentul, nu s-a consultat cu partidele politice, cu vreunul dintre foștii președinți sau cu cineva care să cunoască politica internațională ceva mai bine decît SRI. E drept, înainte să plece la Consiliul European, a vorbit puțin cu premierul Grindeanu, dar ăsta e, desigur, un fel al lui de a glumi.
În puținele clipe pe care le acordă țării, președintele Iohannis e preocupat în mod special de războiul intern și de manevrele prin care și-ar putea procura un nou mandat. Jocul de putere internațional îl și depășește, îl și plictisește. La extern, Iohannis nu gîndește, el se aliniază. Extrage clișee și le citește. Perspectiva lui europeană pare silabisită din raportul MCV. Afișează o nepăsare care e, de fapt, ignoranță. Un zîmbet care e neant. Raportează producții-record la export și înaintează pe „calea europeană”, la fel cum înainta Ceaușescu pe calea socialismului. Falsifică realitatea la fel cum o falsifica Ceaușescu, dar n-are, nici pe departe, eficiența lui diplomatică.
E un fel de geniu al Carpaților, cu mai multe zile nelucrătoare pe săptămînă.