„Mjlocie“, a zis președintele Nicușor, cînd a fost întrebat, la Digi TV, ce fel de putere e România. Mai avea la dispoziție răspunsul corect, „mică“, dar nu s-a atins de el. După Nicușor, România este o putere mijlocie. Încadrabilă, adică, în grupul puterilor mijlocii din Europa: Italia, Spania, Olanda, Suedia, Norvegia, Polonia. Sau, dacă luăm în calcul și restul lumii, comparabilă cu Japonia, Canada, Australia, Coreea de Sud etc.
Și se pune întrebarea: a spus președintele României o minciună sau o prostie? Așa o arăta lumea văzută prin ochii celui mai important om politic din România? Așa ne-o considera șeful statului? Egali cu Italia și Canada, cînd noi abia prindem lotul Bulgariei? Între lumea lui Nicușor și realitate se cască un abis, care amintește de nebunia lui Nicolae Ceaușescu. Tovarășul o ținea langa că sîntem bine, că depășim producția la oțel și la hectar, în timp ce foamea și frigul se jucau prin mațele poporului ca mîna unui îndrăgostit prin pletele iubitei.
Năuceala președintelui Nicușor, bîlbîiala și ezitările lui, incapacitatea de a face față unor situații elementare din fișa postului prezidențial reprezintă manifestări calificate ale unei disfuncții erectile în politica românească. Lipsa de vigoare politică e un fenomen vechi, rezultatul unor acumulări de blegeală generală. Liderii aduși în față de partide au mintea pleoștită. Miniștrii n-au testosteron universitar. Premierii au inhibiții de provincie. Președinții sînt complexați cînd trebuie să-și scoată ideile în fața omologilor occidentali. Discursurile sînt moi, părerile n-au vlagă, intențiile atîrnă. Pe o scenă politică ce aduce bine a bordel, te-ai aștepta să vezi mai multă bărbăție.
Poate mai mult ca niciodată, României îi lipsește azi vitalitatea politică. Capacitatea de a îngroșa vocea. Energia de a se organiza și a face. Statul român, exprimat prin liderii politici de azi, nu are voce, nu are talent, nu are inteligență, nu îndrăznește. Azi, cînd lumea se află în miezul nebuniei, cînd se deglobalizează și își regîndește violența, România e incapabilă să arate un minim de luciditate și curaj.
Și îmi vine greu s-o spun, dar le-a avut, într-o oarecare măsură, în vremea lui Băsescu. Băsescu e un om cu personalitate dublă. Pe de o parte, turnător la Securitate, intrigant, mincinos, plin de ură și venin, vulgar, bețiv, răzbunător, însetat de putere. Pe de alta, un politician inteligent și talentat, făcut să conducă și să domine, gata să-și asume consecințele faptelor sale, spontan și teatral, populist și charismatic, dar, înainte de toate, curajos. În momentele lui bune, Băsescu a reușit să transmită un sentiment de încredere și mîndrie în linia politică internă și internațională a României. A avut ceea ce numim, cu scuze, coaie. Lipsit de complexe și spontan, Băsescu l-a convins pe George W. Bush, la hartă, de importanța strategică a Mării Negre, fapt care a adus trupe americane la Kogălniceanu. Tot el l-a făcut praf pe reprezentantul Rusiei la Consiliul Europei cu o replică fulgerătoare. Sînt zeci de momente în care Băsescu a arătat că e capabil să inspire și să dea speranță. Cu ele a reușit să-și acopere dîrele negre, faptele comise cu cinism și impunitate în jocul de putere intern. Dar, dacă e să-i numărăm pe cei care au arătat îndrăzneală, limpezime în discurs și vigoare politică, ne oprim la Băsescu. Ăsta e paradoxul și ghinionul românesc: singurul politician cu vînă a fost o lichea. Criza de inteligență politică și curaj din politica României nu are leac, iar democrația, după cum se vede, nu are soluții. Nici biologia nu are soluții, fiindcă impotența s-a răspîndit și la generația tînără. Degeaba dispar impotenții bătrîni, căci tinerii umplu imediat golul de neputință. Blegeala e, de fapt, prima condiție dacă vrei să ajungi în politică direct de pe băncile imposturii școlare.
Șovăiala, habarnismul, inhibiția sînt cele mai frecvente manifestări de la vîrful republicii. Ele sînt cauzele discursului flasc și ale actelor politice ratate. De aceea, în dezbaterea despre viitorul Educației, poate ar fi bine să se ia în calcul și o școală de erecție.