Poporul, în număr impresionant, a luat cu asalt secțiile de vot în 2014, pentru a-și alege un Meßia care să-l reprezinte în lupta cu comuniștii, un nou om providențial, al treilea, care să facă o politică altfel și să ne ducă, pas cu pas, mai aproape de civilizație și mai departe de mlaștina în care ne bălăcim de mult prea multă vreme. Poporul, însă, a fost neatent, iar la scara istoriei neatențiile de acest gen costă. În general timp. Pierdut.
Poporul, numeros, după cum spuneam și după cum nu uită să ne amintească astăzi susținătorii președintelui, nu și-a dat seama că ar fi putu să-l voteze pe Meßia la fel de bine cum ar fi putut să-l aleagă pe Barabas, că rezultatul nu ar fi fost deloc diferit. Pentru că, în conformitate cu prevederile Constituției din 2003, președintele României are atribuțiile unei râșnițe de cafea și puterea unui bec ecologic: poate să toace mărunt, zi de zi dacă îl țin nervii, dar nu poate face lumină.
Atunci când conta, când ar fi putut cu adevărat să schimbe politica din România, alegând un Parlament care să modifice Constituția în sensul dorit de el, poporul a preferat să nu se mai ducă la vot. Și-a dat seama de eroare de-abia după o lună de la anunțarea rezultatului alegerilor, când a ieșit în stradă ca să ceară demisia guvernului. Dar era prea târziu. Și pe 12 mai va fi prea târziu, cum nici cererea președintelui ca premierul Dăncilă să demisioneze n-a venit suficient de devreme. De fapt, dacă nu-i plăcea premierul, președintele n-ar fi trebuit să accepte nominalizarea doamnei Dăncilă. Trei luni e un termen prea scurt pentru a spune că Guvernul nu-și face treaba, dar prea lung pentru a recunoaște de-abia acum că nu ți-ai dat seama cât poate doamna.
Indiferent de unde ai privi-o, Constituția României e plină de probleme și de capcane. Plantate acolo pentru a lăsa, mereu, loc de interpretări. Altfel spus, Constituției României îi lipsește calitatea sine qua non a unei legi, mai ales a unei legi fundamentale: claritatea. În funcție de momentul interpretării, Constituția actuală dă dreptate celui mai puternic și mai insistent. Traian Băsescu citea Constituția înainte de a o silui, impunându-și, șmecherește, punctul de vedere și trasând de la bun început direcția interpretării. Klaus Iohannis, în schimb, pare că întâi de toate deschide gura și abia după aia își cheamă consilierii pentru a-i întreba dacă a zis ceva greșit. Dar chiar și așa, e greu de crezut că actualul președinte nu știe că domnia-sa nu are nici o putere atunci când vine vorba despre schimbarea unui premier. Ar fi trebuit, totuși, să învețe acest lucru în 2015, când i-a cerut de două ori (în iunie și în septembrie) demisia premierului Ponta, dar “a fost nevoie să moară oameni” pentru a o obține.
Constituția din 1991 permitea, chiar dacă tot interpretabil, ca președintele să-l revoce pe premier. Emil Constantinescu a și făcut acest lucru în decembrie 1999, după ce țărăniștii și liberalii l-au lăsat pe Radu Vasile în imposibilitatea de a mai avea un guvern. Klaus Iohannis, deși începe să semene din ce în ce mai mult cu Emil Constantinescu, nu mai poate face acest lucru. Se poate consola că deocamdată s-a putut opune revocării doamnei Kövesi, dar nu se știe cât va dura și această bucurie meschină, CCR putând redeschide procedurile.
USL-ul a promis modificarea Constituției pentru clarificarea raporturilor dintre puterile statului. N-a făcut-o, deși avea majoritatea necesară, abandonându-se ipohondriei politice a lui Crin Antonescu. PSD a zis cu juma’ de gură că va îndeplini promisiunea USL, dar joacă acum la modificări mărunte, neesențiale, pentru care speră la un sprijin popular masiv, ca să acopere modificările necesare. USR, de asemeni, joacă la miză mică. N-ar fi surprinzător să ceară includerea în Constituție și a nivelului de zgomot admisibil în apartamente.
Dar orice referendum s-ar face anul acesta, dacă se face, acesta nu are nici o valoare. O nouă Constituție trebuie discutată în Parlament/Constituantă, votată de parlamentari și apoi supusă unui referendum de validare. Așa că familia tradițională sau penalii din Parlament nu sunt, neapărat, modificări care ar și apărea într-o nouă Constituție, dacă nu vrea Parlamentul.
România are nevoie, cu adevărat, de o nouă Constituție. Dar nu va obține una care să-i și folosească atâta vreme cât se va lăsa sedusă de sindromul Generației de Aur. Adică nici o realizare, nici un trofeu, dar o bucurie imensă la vederea mulțimilor ieșite în stradă.