Alegeri locale la termen, pe 27 septembrie, înseamnă un surplus de morți. Zece milioane de oameni trec prin 20.000 de secții de votare, dau din mînă în mînă ștampile, documente de identitate și buletine de vot spre 250.000 de membri ai secțiilor de votare– operatori și observatori, închiși în săli de clasă cel puțin 12 ore fiecare. Asta reprezintă, chiar și pentru cel mai înapoiat mintal dintre oamenii politici, o forțare a contagiunii. O creștere, adică, a numărului de morți de pe urma virusului COVID-19 și a numărului de fragilizați pe viață. Medicii germani spun că 75% din cei care ies pe picioare din boală poartă sechele de durată, uneori pe viață, la plămîni, inimă, ficat, rinichi – peste tot unde poate ajunge imaginația virusului.
Dar oamenii înfruntă moartea cu bună știință în multe situații. În războaie, în sport, în știință, ba chiar în conducerea automobilului sau în folosirea electricității casnice, oamenii își asumă moartea, mutilarea și boala fiindcă există un scop, o utilitate a riscului, o necesitate națională, publică, umanitară, științifică, psihologică sau filozofică.
În schimb, alegerile noastre locale sînt, de departe, cel mai inutil lucru de pe Terra, de la Cretacic încoace.
La ce bun să faci alegeri locale acum? Ca să schimbi un penelist care a trecut la PSD cu un pesedist care a trecut la PNL? Sau un pesedist care a trecut la Pro România cu un securist care s-a întors la PSD? Ca să înlocuiești un hoț mai prost cu un prost mai hoț? Ca să substitui bătrînii turnători la Miliție cu tinerii colaboratori de la USR? Ca să dai un nume și un prenume noi aceleiași incompetențe, aceleiași lăcomii și aceluiași dispreț față de oameni? Arde ceva? Pierdem ceva? E vreun start de la care lipsim?
În vremuri normale, cînd oamenii mor de boli cunoscute și în accidente de mașină, mersul la vot se cheamă democrație. Alegerile împing înainte o iluzie sănătoasă și țin la distanță depresia colectivă de care sînt pîndite toate popoarele lumii.
Numai că, în septembrie 2020, democrația de care trag Iohannis, PNL și PSD e gata să ucidă mai mulți oameni decît a ucis dictatura în decembrie 1989. Ar fi o crimă în masă, comisă în numele a nimic, fără un scop dorit de oameni și fără pretextul rezonabil al binelui.
E cumva o generație eminentă de candidați care așteaptă pe liste și noi habar n-avem? E vreo o haită de lupi tineri formați la ENA și la LSE, care stă pregătită să preia administrația locală, și noi nu știm de ea? Și-au asasinat cumva partidele vechile tablouri cu baroni îmbuibați care candidează a suta oară în cel mai mare secret? Și-au făcut bătrînii securiști și infractori seppuku în onoarea noii generații cu facultate la zi și n-a aflat încă nimeni? I-au lăsat Serviciile la vatră pe candidații priponiți de scrot sau răsplătiți cu NUP și noi nu ne dăm seama?
Poate că din toate aceste știri s-ar fi putut clădi un scop. Poate că bătrînii și bolnavii cu comorbidități s-ar fi lăsat momiți la urne de o asemenea minune. Dacă România ar fi cîștigat ceva, oricît de mic, din alegerile locale, dacă ar fi înaintat un milimetru, dacă ar fi cîntărit cu un gram mai mult, dacă s-ar fi vindecat cu o secundă mai devreme, poate că iluzia avea un alibi. Poate că, la urma urmei, moartea merita să fie înfruntată în numele unei despăducheri totale. Dar așa, să chemi lumea la terapie intensivă doar ca să rotești la primării și consilii, între ele, două generații de rebuturi e infracțiune calificată. Să pui milioane de oameni în pericol pentru cheful unor nătărăi care au ajuns politicieni fiindcă n-au nimerit-o nici cu școala, nici cu munca se cheamă tentativă de omor în masă.
Sigur, fapta există în formă continuată de treizeci de ani, dar acum morții sînt mai ușor de numărat.