Cu tirbușonul în mînă, am încercat zilele trecute să extrag tîlcul unei întîmplări hazlii povestite de un amic proaspăt întors dintr-o excursie prin secuime.
Cazați la cabana unui pădurar care, colaborînd cu găinile din bătătură, meșterise la un ceaun niște csirke paprikás ardeiat îmblînzit de o palincă din pere pădurețe, mușteriii bucureșteni, răpuși de fericire, au adormit înainte de apusul soarelui.
Pe la miezul nopții, amicului meu i s-a părut că aude un dulce clinchet de clopoțel la fereastra ce da spre o poieniță, dar a adormit la loc închipuindu-și că în capul său se ciocnesc mici pere gălbui din bronz pădureț.
La micul dejun a constatat că nu fusese singurul meloman din grup cînd a auzit un coleg lăudîndu-se că a băut atît de mult că s-a simțit ca o sanie cu zurgălăi.
Pădurarul, care știa cu ce doctorie trebuie tratați pacienții mahmuri, s-a milostivit să mai aducă o sticlă de rachiu și, scuzîndu-se că intră în vorbă neîntrebat, i-a liniștit că nu au avut halucinații, ci pur și simplu au auzit vulpea cu clopoțel care-i mîncase găinile cu un an înainte: ,,Domnii mei, să mă iertați că nu am împușcat atunci la dînsa ca să-i fac soției un fain guler de blană. Așa cum un lăutar de la București v-a pus cîrciuma-n drum, am pus și eu o capcană pe cărare și am ajutat vulpea să devină vegetariană, legîndu-i un clopoțel la gît ca să mă anunțe și pe mine, și pe somnoroasele mele vizsle maghiare cînd mai dă tîrcoale pe la coteț”.
Transformînd această poveste adevărată într-o fabulă, m-aș căzni să deslușesc cine-i vulpea cu clopoțel a lumii noastre politice.
Să fie domnul Dragnea, amușinînd cu mustăcioara-i sfioasă poarta zăvorîtă a Congresului Socialist de la Madrid?
Să fie doamna Kövesi, care a speriat găinile din Parlamentul României cu haita ei de coioți ploieșteni?
Să fie domnul Ghiță, cu clopoțelul argintiu al Serviciilor la butonieră?
Dacă nu cumva, Doamne ferește, o fi chiar țărișoara noastră care, cu clopotul de la Catedrala Neamului la gît, nu mai papă nimic din mîna coanei Europa.