Pentagonul vrea ca Europa să preia sarcina propriei apărări de pe umerii Americii. Din 2027, NATO intră sub comandă și finanțare europeană, cu toată răspunderea războiului clasic asumată de bătrînul continent. SUA își păstrează butonul nuclear și piața de armament, pe care o deschide statelor UE, obișnuite pînă ieri să bage banii de apărare în confort. Acesta e doar preludiul noii strategii naționale de apărare a administrației Trump. Documentul anunță că Europa e o civilizație în declin și că pierde protecția necondiționată a armatei americane. Washington-ul susține pe față partidele „patriotice“ și prezice că UE se duce pe copcă în formula comunitară de azi. America își mută interesul în alte zone geografice. Libertatea și democrația fac loc afacerilor. Putin are atîtea motive să bea șampanie, încît e pîndit de ciroză.
Donald Trump mai are în față cel puțin trei ani de mandat și pare că abia s-a încălzit. Discursul lui, preluat de toate instituțiile Americii, e dur, dar are meritul de a spune ceea ce vreme de două decenii Europa n-a vrut să audă. În 2008, UE era cea mai mare economie a lumii. Azi e la jumătatea Americii, depășită cu mult de China. Dacă, în anii ’90, UE reprezenta 26% din PIB-ul planetei, azi a ajuns la 14%. Un teritoriu cu peste 500 de milioane de locuitori, avînd toate condițiile excepționalității intelectuale și economice, tras în jos de lipsa de viziune a liderilor politici.
Europa e depășită de situație, nepregătită pentru atîtea vești proaste venind de la White House, incapabilă să se adune. Condusă slab și iresponsabil, planificîndu-și ani la rînd moartea politică după un program minuțios de automutilare, se trezește azi confruntată cu o criză economică, politică și militară căreia nu-i poate face față. E lipsită de idei, de mijloace și, mai ales, de timp.
Ceea ce e periculos în aceste zile nu e situația în sine, cît tendința. NATO se află, după cum vedem, pe o tendință de depreciere. Cea mai mare alianță militară și politică a lumii e subminată din interior. Nu atît de repoziționarea Americii, cît de inconștiența statelor europene, care și-au neglijat obligațiile financiare. Articolul 5 nu mai e azi ceea ce părea că e cînd umblau conducătorii idioți ai României cu el în gură. Umbrela de securitate e formată azi din dezbateri, șovăieli, îngrijorări și condiții. Realitatea face praf așteptările. Ajutorul aliaților nu mai e automat, solidaritatea nu mai e subînțeleasă, totul trece prin decizie națională, prin parlamente, prin bani. În consecință, statele au tendința de a-și negocia soarta pe cont propriu: se înarmează individual, își construiesc alianțe de proximitate, cerșesc atenția Americii în nume propriu.
Tendința asta, vizibilă deja la NATO, se mută la UE. Pe fondul creșterii riscului economic și militar, marile puteri vest-europene își reamenajează prioritățile. Stabilesc relații private cu China, India, Turcia, Iran. Binele comunitar, bunăstarea UE și înaltele scopuri ale Europei unite devin secundare față de interesele naționale ale marilor donatori. Banii puși la grămadă de statele puternice pentru a ajuta statele slabe încep să pară irosiți. Cînd criza se îngroașă vine întrebarea: de ce Germania, Franța, Olanda sau Italia ar mai trebui să dea bani unor state îndărătnice din Est, care îi fură sau îi bagă în consum? Acești bani ar lucra mai bine în interesul direct al Germaniei, Franței, Olandei sau Italiei dacă ar fi păstrați. Și, deși declarațiile oficiale susțin că totul e în ordine și lucrurile merg neștirbit înainte, într-o zi fondurile europene pot dispărea. Nu brusc, dar accelerat. Deja, fondurile de coeziune au intrat într-un proces de ambiguizare, ele fiind teoretic realocate unor investiții militare, blocate, la rîndul lor, în birocrația multianuală. Noul exercițiu financiar al UE începe în 2028, dar pînă atunci UE va fi preluat suprasarcina apărării europene, a finanțării NATO și a războiului din Ucraina. Lipsa banilor va fi o realitate fierbinte. Fondurile europene pot deveni victimele altor urgențe și pot fi reținute la sursă.
România, cu tot dezavantajul armatei de proști care avariază capacitatea de absorbție a banilor europeni, a primit în ultimii trei ani o medie de șapte miliarde de euro pe an. Fără banii ăștia, cu datorii în creștere și deficit uriaș, țara ar trece repede la statutul de junk, strălucind ca o nestemată în lista țărilor prăbușite, predispuse la toate bolile sărăciei: instabilitate, corupție, violență, anarhie.
Oare Guvernul Bolojan, partidele coaliției și președintele Nicușor sînt conștienți de această perspectivă? Văd tendința, curba agravată a evenimentelor? Au discutat vreodată despre ea? Au gîndit o soluție? Au în vedere un plan? Se pregătesc cumva? Știu ce să facă în caz că România va fi izbită de trenul care se apropie?
Toată lumea știe răspunsul.