Cu o singură excepție – Emil Constantinescu –, am regretat că am pus ștampila pe numele celor ce au ajuns președinții României în ultimele trei decenii. Pe Iliescu l-am votat ca să nu ajungă la Cotroceni C.V. Tudor, pe Traian Băsescu fiindcă m-a păcălit cu minciunile lui, inclusiv cu aceea că n-a turnat la Securitate, iar pe Klaus Iohannis deoarece era neamț, adică – speram și eu – un om corect, muncitor, devotat misiei, preocupat de binele celorlalți etc. Acum, în fața ofertei de 14 candidați, nu-mi pun întrebarea cu cine să votez, ci cu cine să nu. Adică cum să procedez ca în Zece negri mititei, într-o listă cu paisprezece ipochimeni din care nu-mi vine să păstrez nici unul, la fel ca Agatha Christie, dar în care e musai ca unul să rămînă.
Cetățeanul turmentat al lui Caragiale, așa caraghios cum era, avea totuși o atitudine pozitivă. Voia să afle cu cine să voteze. Că a pus ștampila pe numele lui Agamiță Dandanache, asta-i altă poveste, dar cetățeanul cu pricina avea încredere în partidul lui – PNL-ul de care rîdea Caragiale sarcastic – și n-ar fi lipsit de la vot nici picat cu ceară. Ce te faci însă cînd nu mai ai încredere în nici un partid încît să-i votezi reprezentantul, iar acel reprezentant nu-ți produce o impresie bună? Ce te faci cînd nici independenții nu te inspiră?
În Scrisoarea pierdută a lui Caragiale, treaba era mai simplă și aproape naivă – în filiala dintr-un orășel de munte a partidului apăruse o grupare disidentă care-l susținea pe autopropusul Cațavencu. Ca să-și maximizeze șansele, moftologul care a intrat în posesia unei scrisori de amor ilicit folosește șantajul la vîrful filialei: amenință cu publicarea scrisorii și, dacă n-ar fi pierdut-o în încăierarea de la adunarea pentru desemnarea alesului, Cațavencu, adeptul liber-schimbismului și al descentralizării, ar fi ajuns deputat prin voința doamnei Zoe Trahanache. Or, acum întrebarea e care dintre cei 14 te face să te ții cel mai puțin cu mîna de nas, încît să pui ștampila pe numele său.
Dacă aș folosi criteriul primelor locuri din sondaje, ar rezulta soluția: oricare dintre primii patru, inclusiv M. Ciolacu, dar fără auristul Simion, candidatul rușilor. După criteriul fasonului, ar trebui să pun ștampila pe Kelemen Hunor, numai de-al dracului, dar nu-i pot ierta poetului cu acest nume că nu-i pute membria în Uniunea Scriitorilor, deși această asociație de breaslă s-a mafiotizat cum scrie în Nașul.
Ca să nu mă încerce nici un regret, ca pînă acum, cel mai sigur ar fi să intru în grevă ca alegător și să stau frumușel acasă. Asta însă ar însemna că m-am săturat de democrație, fie ea și șchioapă, chioară și cocoșată ca la noi. Stă însă democrația în votul meu? Nu, dar orișicît.