Dacă americanii au făcut în octombrie 1943, zice-se, Experimentul Philadelphia, ca să obțină invizibilitatea unei nave de luptă (distrugătorul Eldridge?), ne-am pornit și noi să facem Experimentul Gugu, în septembrie 2015, ca să obținem invizibilitatea propriilor noastre persoane, urmând să decidem ulterior la ce e bună. Pe scurt, ideea a fost asta: să mergem frumușel pe vârful Gugu din masivul Godeanu, unde cică sunt energii moștenite direct de la Zamolxe, iar cu energiile poți să faci orice, inclusiv să devii invizibil. Cel puțin așa scrie pe net. Sunt o grămadă de site-uri care se ocupă cu chestiunea, dar informațiile furnizate se bat cap în cap. Așa că ne-am luat după vorba săracului, ”If you want the job done, do it yourself*” și-am pornit la drum. Prima oprire: Gara de Nord.
Am luat bilete la vagonul de dormit, unde – fatalitate! – nu era un naș, ci o nășiță, încă tânără și cam nurlie. C-o fi, c-o plesni, că să mai povestim, că să ne mai împrietenim, da’, măi băieți, unde mergeți voi? Că, să vedeți, săru’ mâna, noi mergem spre Gugu. Și-odată o vedem pe nășiță cum se sprijină de cadrul ușii, să nu cadă, și-ncepe să râdă. Și râzi, și râzi! Noi ne uităm unul la altul (”Ce-are asta, mă?!”), după care ea își mai revine cât să respire, ne bate șăgalnic peste burți și zice: ”Sunteți d-ăia cu dacii, calce-v-ar vaca neagră să vă calce!”. Și pleacă râzând. Noi rămânem tâmpiți.
Ei bine, scena asta, cu variațiuni, s-a repetat tot drumul. Coborâm în gară la Subcetate, ne ia o ocazie, da’ încotro ați plecat așa hotărâți, păi, spre Gugu, a, sunteți maniaci d-ăi cu dacii, hă-hă-hă! Absolut fiecare persoană cu care ne-am întâlnit pe drum, de la salvamontiștii care stingeau un incendiu la refugiul Baleia și până la țiganii amărâți care adunau afine, a avut aceeași reacție: ”Gugu?! Hă-hă-hă! Daci, energii, astea, ai?”. Ne simțeam profund demotivați, bufonii bufonilor, dar ne-am remontat cu gândul că așa sunt tratați marii exploratori de vulgul ignorant, până descoperă ceva (orice!), iar pe urmă toți se-ndeasă ca să-i pupe-n cur. Cugetarea asta înălțătoare ne-a dat curaj. Am mers mai departe.
Prima zi: refugiul Baleia – lacul Tăul Țapului, pe culmea Lăncița. Crimă și pedeapsă. Traseul nu mai e folosit de ani, cărarea e înjnepenită complet, plângeam de epuizare. La Tăul Țapului am căzut morți, dar a apărut de nicăieri un salvamontist care ne-a-nvățat să nu rămânem acolo și să mergem până la Galeșu. L-am ascultat. Ăsta a fost singurul om care n-a râs de noi** și de Gugu.
A doua zi: lacul Galeșu – lacul Zănoaga Mare. Nimic deosebit, traseu plin de turiști, de noi n-a mai râs nimeni pentru că n-am spus unde mergem; totuși, salvamontiștilor de la Bucura (în drum) și celor de la Zănoaga (la campare) a trebuit să le spunem. Ăștia n-au râs, doar au zâmbit a milă. Probabil că-n fiecare zi văd zeci d-ăștia ca noi. Doar n-or să râdă de toți, că nici râsul nu e gratis!
A treia zi: Zănoaga Mare – refugiul Gugu. Nimic deosebit. La refugiu am întâlnit primii dacopați veritabili de pe traseu: un chișinăuan și-un londonez. N-am avut prea multe vorbe cu ei. Băieți buni, dar din alt film.
Ultima zi: refugiul Gugu – vârful Gugu – vârful Godeanu – valea Naiba – Cerna Sat. De data asta, oamenii cu râsul au fost ciobanii, care ne-au și explicat că suntem ultimele găini, pentru că adevărații dacopați își aduc gagici cu ei, iar ca să facă o treabă serioasă, campează chiar pe vârf, unde energizarea dacică are maximum de efect. Într-adevăr: chiar lângă vârful Gugu e amenajat un loc de cort, făcut din pietre, la marea meserie. Acolo trebuie să fie LOCUL! Dar, din păcate, noi n-am avut noroc. N-am simțit nimica-nimicuța, nici picior de energie, nici cosmică, nici telurică, de nici un fel. Am făcut poze, am mâncat biscuiți și-am plecat spre berea din Cerna Sat.
* Se pare, totuși, că expresia originală e-n franceză: ”On n’est jamais servi si bien que par soi-même”. Dar parcă poți să știi?!
** Ne-a explicat și de ce: ”Eu îs ungur. Ungurii nu râd de dacopați”. N-am înțeles exact ideea, dar o redau aici mot-à-mot.