S-a urâțit lumea de tot. Oriunde te uiți, e numai urât. La terase cu verdeață și poezie, între un coșuleț de paie și-o biclă rezemată, e toată lumea bună și mondenă – fașoniste, artiști, muzicanți, laolaltă cu expați și creativi. Da’ urâți mai sunt… Băieți și fete deopotrivă, urâți.
Zic de toți fomiștii ăștia de bărboși cu talente și scurtmetraje care-o ard freelancer-i, dar care n-au decât de-o bere și se excită la un cotlet pușcărie, dacă-l văd pe viu. Zic de toți arhitecții ratați care fac cărți de vizită pe-un rest de leafă și de toate fașonistele mimoze care au follower-i pe Insta, dar stau cu mama-n două camere.
Trag pe la câte-o terasă, la agațament, cu eșarfe și condei. Fumează urât, stau urât, respiră urât. Și nu zic de urâțenie gen mecle de Picasso. Nu urâțenie din vina genelor. Nu cromozomi în minus. Ci o urâțenie din aură, cumva. Ceva stătut și putred pe dedesubt, dar mascat pe deasupra cu vopsea, să pară proaspăt și înmiresmat. O mântuială. Ținută în secret. Și urâțesc natura de-o ocupă. Da-ntre ei se păcălesc.
Eh, la o terasă d-asta eram și eu. Cu un amic, să îngroșăm rândurile. Ba mai combinam și două domnișoare. Și cum le combinam noi p-astea, în marea aia de urât, dădeam și eu ce-aveam mai bun din mine. Dracu’ știe ce ieșea, că nici mâinile nu știu un’ să le țin, când sunt cu fete.
La un moment dat, una, de-i plăcea oleacă de mine, lasă talentele și se retrage pân’ la baie. Când vine îndărăt, e mega-machiată. Scosese maximum ce-a putut din fața ei în pauza de pudră. Pentru mine s-a întrebuințat. Să mă impresioneze – am tras eu concluzia. Și m-a flatat chestia asta, de ce să mint. Că-s și eu un omuleț cu suflet, pân’ la urmă.
Și-ntr-un scurt moment de introspecție mi-am sesizat ipocrizia. Și mi s-a luat de mine. Carevasăzică, așa se întreține mizeria. Și falsul. Și lumea urâtului de care zic. Cu validări d-astea. La care ești părtaș atunci când nu ești atent. Când crezi că te-ai prins. Când ai principii.