Într-o seară, după ce viscolul de martie tocmai trecuse și mormanele de zăpadă așteptau canicula de martie ca să le topească, ieșeam de la Mega cu o pungă de cumpărături. Tot felul de nimicuri alimentare, plus o pungă pe care s-o pun alături de celelalte, la colecție, în punga cu pungi.
Chiar înaintea mea, un tip care probabil că nu era homeless, dar părea, își plătise la casă o grenadă mică de Neumarkt, una dintre acele sticle grase care pare că au făcut ele însele burtă de bere. Acum ieșea din Mega Image odată cu mine.
Din stradă, aud un cerșetor implorând cu o voce sfâșietoare:
– Șefu’, te rog io, dă-mi și mie doi lei cincizeci, să-mi iau o cafea.
– Un leu mi-a mai rămas, să mor io, îi răspunde tipul cu grenada de Neumarkt.
– Nu tu, bă! se răstește la el cerșetorul, semn că omul e foarte versatil cu vocile și ar putea, la o adică, să trăiască din actorie.
Oricât de umil ar fi fost, cerșetorul ținea la o stratificare aproape feudală a claselor sociale.
Oricum, toată lumea a ieșit în câștig din afacerea asta. Cerșetorul s-a ales cu doi lei cincizeci de la mine, bețivul cu Neumarkt s-a alintat puțin că-i cere lumea bani și eu am plecat acasă cu un subiect de microreportaj pe care două săptămâni l-am ținut la păstrare, în punga pentru pungi.