Caţavencii

Faptele și mitologia Deltei Dunării

Nu-l cunosc pe autorul acestei cărți. Dar el face parte din confreria celor ce au descoperit lumea Deltei Dunării și au scris despre ea ca martori. Mă enervează prozatorii care poetizează Delta, transformînd-o într-un teritoriu de basm sau al unei mitologii care, de fapt, nu funcționează. Pentru mine, care am avut de-a face cu Delta Dunării la fața locului în adolescență, poveștile simple despre această lume sînt mai importante decît mitologia literară care adeseori falsifică lumea Deltei. Dan Ivan scrie, după mulți ani de cînd a fost medic în Deltă, un roman în care își povestește experiențele. Am cunoscut, în anii despre care scrie Dan Ivan, cîțiva medici care au ajuns în Deltă.

Cu unul dintre ei am fost prieten. Poveștile prietenului meu Loți se suprapun cu cele din acest roman. Loți era medic la Nufăru, comună de pe brațul Sfîntu Gheorghe al Dunării. Dan Ivan a fost doctor pe brațul Sulina, acolo unde se află și Mila 23. Dispensarul lui Loți era la fel de bine – sau, mai corect spus, de prost – dotat ca și dispensarele prin care a trecut Dan Ivan. Adică mai nimic și te miri ce. Am văzut dispensarul de la Nufăru și ce dotări avea. Loți, care era medic venit de la București, ca și Dan Ivan, avea în dispensar o masă ginecologică, pătată de o rugină veche, pe care trebuia să le invite să se așeze pe femeile bănuite că ar fi fost însărcinate. Altfel, cum zicea Loți, „Căcat”. Și totuși, prietenul meu a stat acolo aproape douăzeci de ani. Se împrietenise cu mulți din comună, iar nevasta lui, Nona, care îi era și asistentă, îi născuse doi copii, care mai întîi au făcut școală la Nufăru, unde toată lumea se cunoștea cu toată lumea.

Așa că în privința autenticității acestui roman memorialistic pot băga mîna în foc. În privința calităților sale literare, mai e de discutat. Cînd Dan Ivan scrie fără să-i treacă prin cap să literaturizeze sau, cum se zice, scrie o proză minimală, totul e în regulă. Are ce povesti și se pricepe s-o facă. Din cînd în cînd, însă, autorul o ia pe căile literaturii blagoslovite, adică ratificate de critică. „Bagă metafore” și își împodobește textul cu tot soiul de chestii „literare” pe care nu le stăpînește, dar către care tinde, în numele unei poetici de împrumut. Lui Dan Ivan îi place Fănuș Neagu, cu metaforita lui, și am impresia că el suferă că nu-l poate urma pe Fănuș pe această cale. Adică, într-un cuvînt, Dan Ivan încearcă să-și folosească talentul ca autor de mîna a doua. Deși materia lui epică l-ar recomanda ca autor de mîna întîi. Înțeleg că această care, Mila 23, e debutul său în proză la o vîrstă la care alți prozatori au nu mai știu cîte cărți publicate.

Dar, întorcîndu-ne la lumea Deltei și la mărturiile despre ea, Dan Ivan pare să nu-și dea seama de talentul cu care e înzestrat. Ca și cum s-ar teme de acest talent, căci, vorba prietenului meu Loți, aici în Deltă nu te ia nimeni în serios cînd e vorba de chestii care nu se pot pipăi.

Dan Ivan a plecat din România de mulți ani, ceea ce se cunoaște și din faptul că mai greșește diverse amănunte din romanul său memorialistic. Totuși, una peste alta, Mila 23 nu poate fi privit ca un roman oarecare. E depoziția adeseori tulburătoare a unui medic pentru care Delta a fost locul unde a trebuit să facă minuni pentru a-și salva pacienții. Sau care admite că i-au murit pacienții cu zile, fiindcă n-a avut cu ce să-i salveze. Asta îmi amintește de prietenul meu Loți, doctorul de la Nufăru, care îmi spunea că îi mureau pacienții fiindcă nu avea cum și cu ce să-i trateze.

Dan Ivan, Mila 23, Editura Nemira, 2019.

Exit mobile version