Scarlett Johansson, Natalie Portman, Carey Mulligan, Keira Knigthley, Anne Hathaway şi alte 12 actriţe au fost în cărţi pentru a interpreta rolul lui Lisbeth Salander. De unde putem deduce că miza era mare, fie doar pentru faptul că regizorul se numeşte David Fincher. Unele domnişoare nu erau, pur şi simplu, din filmul acesta cu bad lesbian girl şi bad old guys. Altele au refuzat propunerea producătorilor de la Sony, din motive care implică probabil şi gradul de nuditate pe care şi-l asumă personajul.
A fost aleasă mai puţin cunoscuta Rooney Mara, pe care poate aţi remarcat-o în The Social Network, dîndu-i papucii lui Mark Zuckerberg, because he’s an asshole. N-a fost deloc o idee rea: Mara a fost recent nominalizată la Oscar pentru cel mai bun rol feminin (filmul* numără încă patru nominalizări, pentru imagine, montaj şi sunet). Ceea ce n-are cum să-i dăuneze unui remake care intră în cinematografele americane la doar un an şi jumătate după originalul suedez, cu încasări de 10 milioane de dolari în SUA şi 104 worldwide.
Lisbeth Salander e minionă, inteligentă, orfană, hackeriţă, lesbiană şi nu numai. E violată, dar se întoarce furibund împotriva agresorului înarmată c-un dildo metalic şi-un aparat de tatuat. Merge cu motocicleta, face minuni c-un MacBook Pro şi arată ca un goth punk freak dintr-un club rău famat din Berlin, deşi acţiunea se petrece în Stockholm şi pe o insulă privată unde în anii ’40 se asculta Wagner. Pentru că Lisbeth ştie cum funcţionează laptop-urile altora, devine asistenta lui Mikael Blomkvist (Daniel Craig). Un notoriu ziarist de investigaţii nevoit să se dea la fund după un proces pierdut şi angajat acum să facă lumină, după 40 de ani, în cazul dispariţiei unei tinere dintr-o familie de industriaşi care a clădit Suedia modernă. Iar familia se dovedeşte a fi, îl avertizează patriarhul ei, interpretat de Christopher Plummer, cea mai densă colecţie de hoţi, avari, agresori şi criminali pe care a întîlnit-o Blomkvist vreodată.
Cei care au citit romanul omonim al lui Stieg Larsson sau au văzut ecranizarea lui originală (cu Noomi Rapace în rolul lui Lisbeth) nu vor avea surprize în ceea ce priveşte plot-ul şi peisajul (americanii au filmat tot în Suedia). Surprinzătoare e (din nou) regia lui David Fincher. Care, cu inteligenţă şi consacratul său bagaj tehnic, face dintr-un story modest, cu multe locuri comune, un thriller über-cool, subtil, chirurgical şi foarte atmosferic, mai degrabă despre ethosul patriarhal suedez şi florile de gheaţă ale răului decît despre monştrii trecuţi de o anumită vîrstă.
Dacă doriţi să recomand
1) El Orfanato / Orfelinatul (Mexic-Spania, 2007; regia: Juan Antonio Bayona). La TVR 1 – sîmbăta, 4 februarie, ora 23,45. Povestea unei case (de copii) bîntuite, mai mult melodramă decît horror. Mult mai puţine efecte speciale şi mai mult cinema decît în alte titluri similare. Alte argumente? 8 premii Goya (Oscarurile spaniole) şi Guillermo del Toro producător.
2) Autoreiji / Furie (Japonia, 2010; regia: Takeshi Kitano). La Cinemax – sîmbătă, 4 februarie, ora 23,20. Nu e nici pe departe cel mai bun Kitano din panoplie, dar: unu) e violent; doi) e cu sindicate interlope din Japonia; şi trei) nu e cu samurai.
3) The Tree of Life / Arborele vieţii (SUA, 2011; regia: Terrence Malick). La HBO – duminică, 5 februarie, ora 20. Favorit al criticilor, al juriului de la Cannes şi, presupun, al nevestei lui Malick, care nu cred c-a avut organ pentru The Thin Red Line. Parcă v-am mai zis o dată: e o chestie filosofică despre Univers şi o familie americană, în care apar dinozauri şi, foarte ciudat, Sean Penn.