Să luăm de la un capăt șirul involuției: există șoferi buni, șoferi răi, șoferi tîmpiți, șoferi tîmpiți și răi, pe care, ca pomicultor, îți vine să-i altoiești zdravăn, în fine, sînt cu siguranță mii de specii intermediare, croite probabil doar pentru a exista un buffer între restul lumii și idiotul despre care vreau să vă vorbesc. Omul tronează glorios pe tronul neamului prost și, cum tragedia trebuie să lovească precum în piesele vechii Elade, de prins se prind doar cei din jurul lui.
De vreun an, nea șoferu’ și-a luat hărăbaie. Să-i zic camion e prea mult, să-i zic dubiță e mult prea puțin. E o mizerie grobiană, un soi de gherțoi al camionetelor. Genul de mașină care și-ar cumpăra jeep ca să compenseze anumite probleme legate de mărime.
Pînă aici nimic deosebit, ați zice. Sînt oamenii invidioși că omul își permite. Să lase hărăbaia fix pe trecerea de pietoni. Trecere plantată fix după o curbă chioară. Pe scurt, faptul că un pavian a plantat un mastodont pe zebră e bomboana pe o viitoare colivă. Vrei să treci? Pe riscul tău. Cine vine nu te vede, iar vizibilitatea ta nu ar dori-o nici măcar Braille într-o zi proastă.
Dar, de curînd, s-a întîmplat o minune. Mai întîi, hărăbaia a dispărut o zi. A dispărut și a doua zi. A treia zi priveai locul gol cu mirare. După o săptămînă deja era suspect.
Desigur, babele de serviciu au fost rapide în a împrăștia cele mai posibile teorii, începînd cu reptilienii și terminînd cu extratereștrii. Din păcate, răspunsul e mult mai simplu, sau așa susține un vecin cu alură de șifonier.
– I-am lăsat mesaje sub ștergător. „Nene, parchează și tu mai frumos, mor oamenii pe trecere.” S-a șters cu ele. Am băgat bilețele prin geam, pe bord. În final, n-am mai rezistat, i-am lipit pe parbriz „Nu mai parca ca un bou!”. A stat trei ore să curețe jumătate de geam. Restul urma să fie curățat a doua zi. Atîta doar că… cum să-ți spun eu… peste noapte, jumătatea aia curată a fost acoperită de „Mai am hîrtie și lipici. Mută hoașca!”. În final, lenea a învins.