Cred că românii greșesc semnificativ de fiecare dată când transformă o problemă sistemică într-o problemă de nume proprii. Problema n-a fost niciodată (doar) Iliescu. N-a fost (doar) Băsescu. N-a fost (doar) Dragnea. Cu siguranță, nu e (doar) Savonea. Nu e nici (doar) Nicușor-Ficușor. Nu e nici măcar (doar) Bolojan, faimosul deja Ilie-Sărăcie. Problema de fond e în altă parte. E în felul în care se face selecția cadrelor. E în felul în care nu se face școală. E în felul în care pădurea e nesupravegheată (conduce pădurea omul, nu omul pădurea). E în democrația originală, în democrația ca farsă și tragedie.
E în Securistanul combinat cu Sinecuristanul care țin loc de țară. E în sindromul Ceaușescu altoit cu sindromul Caracal (magistral îl ilustrează Marcel de la Buzău, fără diplomă de Bac găsită). E în absența câinilor de pază ai societății (măcar o sută de dulăi). E în perversa uniune a Bisericii cu statul. E în analfabeții care ajung în Parlament și fac legi. E în analfabeții care îi aleg pe analfabeții care ajung în orice funcție publică. E în proștii făcuți grămadă de bani. E în cultura de tip Imperiul Otoman, lasă că ne înțelegem noi, șpagă, ciubuc, bacșiș. E în retardul istoric de o mie de ani, pe care nu-l salvează optsprezece ani de Uniunea Europeană, și ăia făcuți în pas de rac.
N-a fost nici măcar vorba (doar) despre Iohannis. E vorba despre poporul român, de sus până jos, din țară până în exil, de la gloată până la pseudo-elitele sale, culminând cu acel guru roșu pitic și cu Nuvulon de la galerie. Nici măcar nu e vorba doar despre Șoșoacă sau Gavrilă. E despre o (sub)cultură a tribului, despre refuzul violent al modernității, al științei, al legilor. E despre dorința de nestăvilit de tocmeală și triș. Cu asemenea (non)gândire nu se ajunge prea departe. Se merge în cerc, deci, cu viteza istorică a românilor, care e echivalentă cu viteza de mișcare (deși e mult spus) a căruțelor care circulă pe căile ferate române (deși e mult spus) pe post de trenuri (deși e mult spus).
O să rămână românii cum au fost și acum zece ani, și acum cincizeci, și acum o sută de ani, până când nu ies din minoratul gândirii, vorba moftangiului de Kant, cum bine ar zice Nenea Iancu. Problema de fond e în Cațavencu, în Nae. În Coana Joițica și în Nenea Zaharia. E în Tipătescu, în Farfuridi și în Brânzovenescu, e în Ghiță, cel care pupă în bot, papă tot și o șterge la Belgrad, e în scrisoarea care se tot pierde de aproape două sute de ani și o să se mai piardă, la nesfârșit.