L-ați văzut cumva pe Hanță? Nu, nu cel cu ochi de faianță, ci pe decanul de odinioară al Facultății de Litere din București. Pe vremea de care povestesc, era doar prodecan, dar plin de importanță. Ca să rimeze cu Hanță, cu faianță și cu garanță. Aia era vremea lui. Vreme frumoasă, în care nu se inventaseră nici grevele universitare, nici răsturnările neprevăzute de situație. Respectivul (adică dom’ profesor) n-avea nici o trecere la studenți. Adică n-am auzit vreodată pe cineva luînd în serios numele magistrului.
Dar tot pe vremea aia erau la modă concursurile și întrecerile studențești de tot soiul. În toamna lui ’77 s-a organizat la Iași finala turnirului de poezie. Eram (și eu, și Traian, și Nino, și Sandu, și toți filologii în păr) pe cai mari, ne simțeam buricul tîrgului și al lumii. Înfrunziseră primele mlădițe ale noii generații, cine s-ar fi putut gîndi la eșec? Toată gașca, tot Cenaclul de Luni, în păr, în măr, în cîr-mîr, ne-am ocupat locurile în tren și am pornit să cucerim rîvnitele premii. Concursul de care vorbesc avea loc la Iași, iar domnul prodecan avea o slăbiciune pentru dulcele tîrg, unde era primit ca Regele Soare care răsărea de la București. Universitatea îl delegase să ne fie însoțitor, tutore, sfătuitor de taină, protector, influencer și umbrelă. Era foarte simandicos și de pătruns de importanța misiunii sale. Exact ca la cursuri. Doar că habar n-avea cu cine se-nhăitase, Doamne feri și păzește!
Firește că, la Iași, ne-am dat în stambă. Am chiuit, am întîrziat, am băut, am dormit claie peste grămadă. Am neglijat cu nonșalanță toate codurile culturii și educației socialiste. Iar la concurs, în loc să ne tînguim cu și să tîrguim stele, căprioare, imponderabile, osmoze și fîn cosit, dădeam tare cu betoane, benzină, electricitate, străzi și umor. Așa se face că Bucureștii n-au luat nimic. Bă, da’ nimic! Lumea din juriu se uita la noi ca la urs. Unde-i metafizica? Unde-i lirismul? Unde-s pumnalele metaforice? Pe drumul de întoarcere, Hanță era îmbufnat ca o conopidă. Noi, însă, chefuiam de mama focului pe culoarele trenului și recitam în draci, distrugîndu-i cu vorbe grele, de ocară, e drept, olecuță cam tîrziu, pe cîștigători. Dar cine mai știe, azi, cine a cîștigat turnirul acela? Parc-ar fi azi! „E o poezie prea nouă, domnule, e greu de înțeles!” – am tras noi concluzia de rigoare.
Dimineața, Hanță s-a despărțit de noi rece și distant. Studenții lui îl făcuseră de rușine! Aia era poezie? O rușine estetică! Ajuns la catedră, la decanat, a dat drumul, în cadrul colectivului restrîns, în sfîrșit, obidei îndelung acumulate: „Cu cine m-ați trimis în Capitala Culturii, tovarăși? Cu niște bășcălioși și intimiști!”