– Lassie, ce e, fetițo? A căzut Timmy în fîntînă?
– Ham-ham!
– Nu se poate, fetițo, noi sîntem niște țărani atît de înapoiați încît nu știm să construim fîntîni. De fapt, dacă-mi permiți această diversiune, sîntem atît de înapoiați că nici măcar țărani nu sîntem.
– Ham-ham?
– Uite, pe înțelesul tău de cîine tîmpit care mă trezește la o oră pe care civilizația mai are mii de ani pînă va ajunge s-o cuantifice drept ora trei dimineața. E paleoliticul pe noi cît China, n-avem fîntîni, n-avem nume complexe gen Timmy și am dubii că avem măcar limbaj articulat. Asta dacă excludem modul în care ne articulăm nevestele și copiii cînd ne enervează, pentru că sîntem niște primitivi.
Ăsta ar fi fost un punct foarte bun de plecare pentru un film care se ambiționează se spună artistic cum a decurs prima domesticire. Sau, mai exact, cum hominizii au smuls lupul din sălbăticie și l-au transformat în pechinez. Din păcate, Alpha insistă să fie el însuși un pechinez. Ar vrea să pornească impunător, cu o vînătoare feroce de bizoni în Europa de acum 20.000 de ani, dar tot ce reușește vizual e doar un scheunat împănat de penibil. Imaginați-vă și voi: sînteți niște vînători proto-europeni care, după ce s-au dat cu nămol sau balegă pe față – scena nu e clară –, se tîrăsc pe coate înspre mega-turma pe care vor s-o facă biftec tartar. Turmă aflată pe marginea unei prăpăstii adînci, pentru că ăsta era relieful tipic european acum 20.000 de ani. Asta explică și de ce filmările au fost făcute în Canada și Australia. N-ai cum să obții o Europă mai bună ca în America sau ca la antipozi.
Dar să revenim la vînătoare. Se apropie hominizii tipil, se ridică, încep să urle, cireada vine buluc înspre ei să-i fărîme – dar stai, că paleoliticii au un as în mînecă! Ei aruncă sulițele în aer! Și ele cad și se înfig în pămînt! Și bizonii fac stînga-împrejur speriați.
– Boss, scuză-mă că te întreb, dar de ce fugim de niște bețe bicisnice care le-ar servi în cel mai bun caz drept scobitori? – îl întreabă un rumegător pe masculul alfa.
– Pentru că regizorul a decis că asta ne sperie teribil!
– Înseamnă că regizorul ăsta e mai bou decît noi!
În fine, fiul șefului de trib e luat în coarne, cade în prăpastie, zace pe o lespede la care ar fi ajuns cu ușurință orice hominizi capabili să facă niște funii din pielea bizonilor uciși, tribul îl lasă pentru că altfel nu merge scenariul mai departe, el se trezește, rănește un lup, dar nu-l omoară deși instinctul de vînător ar spune altceva, trece vremea, ei doi singuri la drum, avem primul cîine.
Povestea, simplificată grosolan și disneyzată într-un hal care ar stîrni rîsul oricărui posesor de potaie, funcționează pentru că se susține prin peisaje superbe – ba chiar superbizate de un CGI folosit fără rezerve – și printr-o muzică numai bună să inducă senzația de început de lume. Lumea din Alpha știe să fie deosebit de diversă și de frumoasă. Poate cam prea diversă. Cînd pui la grămadă păduri – apropo, pădurile alea nu erau copac, pauză, copac, pauză, erau niște desișuri de neam prost –, stepă, pustiu ars de soare, vulcani și aurora boreală, totul acoperit de la jumătate încolo de frișca unei ierni demne de o glaciațiune de minimum 5 stele de TripAdvisor, deja impresionantul devine ridicol. Știm din start că băietul ăsta pierdut de lume are de făcut înapoi un drum de o săptămînă. Să zicem o lună, pentru că și-a sucit glezna pe care știe să și-o pună singur la loc, știe să-și facă mojar și pistil și, din plantele din zonă, să-și facă o cremă vindecătoare. Vorbim de același puști care, în debutul filmului, nu știa să facă focul și se jena să ucidă un animal. Mai lipsea să scoată placa de ardezie și să stea pe tabletă toată ziua.
Istoricii ar avea o plăcere deosebită să facă terci filmul pentru că sînt puține cadre care nu dau în gropi cu rîvna unui caracalean sau a unei Viorici. Nădragii, TBC-ul, dialogul mult prea spiritual pentru primitivismul perioadei, sprîncenele vizibil pensate, religia mult prea avansată pentru niște nomazi – și lista ar putea continua. Dar făcînd abstracție de toate astea, filmul pretinde privitorului un efort de voință mult prea mare pentru a crede, măcar o clipă, că așa ar fi putut să înceapă domesticirea. Mult mai probabil, niște inși mai destupați (sau nevestele lor) au ținut în preajmă puii lupilor deveniți manșoane și, ușor-ușor, inteligența umană i-a dus spre o altă cale decît cea gîndită de natură. Dar asta e o poveste pentru oameni mari, nu pentru niște copii cu un ego umflat și o incultură feroce, ferm convinși că pot face filme despre lucruri pe care nu le cunosc. Alpha e un spectacol de imagini și sunete frumoase. Restul e fix ce ungeau pe cîmp urmașii celor din film după ce au ajuns agricultori.
Alpha. R.: Albert Hughes. Cu: Kodi Smit-McPhee, Morgan Freeman, Natassia Malthe.