Dacă diplomaţia rafinată insista pe mîna de fier din mănuşa de catifea, politica engleză din anul 1215 n-avea timp de asemenea subtilităţi: ea prefera mănuşa de fier, capabilă să-l strîngă zdravăn pe rege de urmaşi. Semnezi Magna Carta sau devii regină? Semnezi, te oftici, complotezi, aduci nişte vikingi fioroşi în Patrida şi începi să-ţi descăpăţînezi foştii adversari nobiliari, că doar unu-i regele John al Engliterei (şi, fie ironia între noi, unul a şi rămas pînă în ziua de azi).
Ce-i de făcut? Convingi un nobil demn şi serios să-şi adune cîţiva ciomăgari de elită, îl baricadezi în castelul Rochester şi apoi filmezi relaxat asediul care a marcat începutul sfîrşitului pentru ghinionistul monarh englez. Copleşiţi, speriaţi, înfometaţi, cutremuraţi şi bombardaţi constant cu ultimele hit-uri rock ale DJ-ilor de la catapulte, asediaţii se luptă cu dinţii şi, în final…o să vedeţi dumneavoastră ce mai fac.
Cred că e clar: azi servim un meniu medieval*, aşa că intru în subiect ca spada de templier în ţeasta de sarazin: rar mi-a fost dat să văd un film care nu se jenează să dea casapului ce-i al casapului. Unde nervul e nerv, omorul e omor, explozia e explozie, sîngele e sînge, bătălia e bătălie, iar vizualul ocoleşte grotescul şi rămîne, elegant, aşa cum ar trebui să fie: realist şi natural. Mai ales în secvenţa în care un atacator este pocnit peste fălci cu propria mînă, retezată cu două secunde mai devreme. În caz că tot nu e clar: nu e genul de film pe care să-l aprecieze veganii şi băieţeii care se epilează pe glezne, genul de inşi pentru care un război medieval e un soi de bătaie cu panseluţe şi pernuţe. Că tot vorbeam, coreografia luptelor nu e nici pe departe baletul ăla stupid din filmele Hollywood-iene, ci duel plin de imaginaţie, să salte inima de bucurie în privitor. Şi aş putea continua la nesfîrşit, dar mai bine vedeţi filmul şi savuraţi scenele singuri.
Înainte de final, nu puteam să-l uit pe James Purefoy . Deşi ologit de un rol infinit mai fad scris decît cel care l-a făcut celebru pe la noi (Marc Antoniu din “Rome”), britanicul se descurcă să facă bici din scenariu, un personaj carismatic şi simpatic dintr-un templier (practic vorbind, un samurai virgin) şi, foarte important, partea dialogată a filmului – cel puţin suportabilă. Restul e chestie de gust, aşa că vă urez poftă bună!
*Ironclad (2011), R: Jonathan English Cu: James Purefoy, Brian Cox, Paul Giamatti