Am văzut Barton Fink-ul fraților Coen de două ori și fiecare vizionare a fost o experiență diferită. Prima dată m-a lăsat năuc, a doua oară, reflexiv, gîndindu-mă la el cîteva zile. Îl voi vedea diseară a treia oară, pentru că e din categoria aia rară, de revăzut de mai multe ori: de fiecare dată descoperi alte detalii, alte unghiuri, alte perspective.
La o privire superficială, filmul, rezumat în cîteva cuvinte, nu impresionează: în 1941, Barton Fink, autorul unei piese de teatru cu oarecare succes pe Broadway, este angajat de un studio din Hollywood pentru a scrie scenariul unui film de serie B și, în procesul creației, are dificultăți de concepție, rămînînd blocat între ceea ce vrea el și ceea ce i se comandă să scrie.
Dar, dincolo de povestea în sine (care evoluează treptat, de la ușor plictisitoare, inițial, la bizară, halucinantă, paranoică, în final), definitorie pentru Barton Fink este realizarea. Imaginea de film noir (tribut Coen al perioadei) – practic, o succesiune de tablouri, nu de cadre cinematografice; sunetul, punctat de tăceri explicative; jocul actorilor (John Torturro și John Goodman sînt magistrali); dialogurile excepțional scrise, în care replicile au mai multe sensuri. Adaugă simbolurile și mesajele ascunse și ai o satiră a Hollywoodului cu referiri, mai mult sau mai puțin subtile, la fascism, religie, sclavie, relația intelectuali-restul lumii. Frații Coen se joacă cu mintea lui Fink și, în același timp, cu cea a telespectatorului: filmul e o ghicitoare codată, cu mai multe decriptări, fiecare cu valoarea ei de adevăr, și un sfîrșit enigmatic, care te lasă meditînd.
Barton Fink e acuzat într-o scenă-cheie, memorabilă, din final, că nu știe/vrea/poate să asculte; dacă nu știi/vrei/poți să vezi dincolo de aparențe, vei rata un film fabulos.
Barton Fink, SUA, 1991. Regia: Joel Coen. Scenariul: Joel Coen, Ethan Coen. Cu: John Torturro, John Goodman. Rating IMDB 7,8. Pe Cinemax, ora 22.35