Teodor Dan, zis Dante, s-a născut în ’66, în comuna Unirea,
din Ardeal. Profesor suplinitor și electrician de două fire, fotograf, bișnițar în piețele din Ungaria, băiat de prăvălie pe străzile Istanbulului, băutor de bere prin Bulgaria, ca un american în Ucraina, român la Chișinău, turist în Grecia, om de afaceri în Austria, constructor în Germania și bucătar în Elveția, hamal și crupier în America, a fost de toate.
Nu a avut ce face, poate pentru că a și făcut de toate, și într-o seară a investit niște click-uri nevinovate pe net, la „Loteria vizelor”. Din partea cealaltă, robotul americanilor i-a răspuns: „Congratulations, you are the winner”. Congratulations, you are the loser ar fi fost mult mai nimerit.
S-a întors în țară dezamăgit și a accesat la o bancă un credit pentru un proiect SAPARD. De fapt, a făcut un schimb cu banca: el avea o casă și în scurt timp nu o mai avea, dar avea, în loc, datorii.
Acum stă cu chirie în propria casă. Nu e un tip ranchiunos, dar dacă-l prinde pe zînul ăla gras cu bagheta lui magică, este foarte probabil ca proctologul din Alba Iulia să vadă ce n-a mai văzut în viața lui.
Asta era în vremea în care prim-ministrul se plimba pe motocicletă și economia duduia sub el, iar mai tîrziu președintele se jura că nu ne va afecta criza. Și mai era în vremea în care, fără un loc de muncă și cu datorii la bancă, simțea cum își pierde mințile.
Asemeni lui Zorba, își privea viața: ”Uite ce frumos s-a prăbușit!”.
Depresia economică exterioară și depresia nervoasă interioară se încăpățînau să intre într-un echilibru.
A fost momentul în care, lăsîndu-și creierii cu porțile deschise,
în viața lui Dante a intrat copoiul ardelenesc. La început sfios, parcă în căutarea unor fantome de mistreți, apoi din ce în ce mai curajos, scotocindu-i pînă spre inimă.
Cum era copoiul ăsta? Era ca el, ca Dante înainte de prăbușire: greu de dresat, inteligent, rezistent, primitiv, orientat, descurcăreț, puțin pretențios, apucat, iubitor de libertate, cu personalitate. Copoiul ardelenesc este și devotat. Cînd l-a întrebat însă pe copoiul ardelenesc al cui e, copoiul, cu privirea rușinată, i-a răspuns:
– Al maghiarilor.
Eh, dar asta e nedrept nu doar pentru ardeleni, ci și pentru sași sau nemți.
În 1910, președintele Societății de Vînătoare din Brașov, H. Krummel, scria că nici nu poate fi imaginat un vînător ardelean fără copoii lui. În 1947, în revista Carpații, nr.11-12, Mihai Moș Andrei spunea: ”De fapt, rasa copoiului românesc nu e una, cum s-ar bănui la primul cuvînt, ci ea cuprinde, după cum am putut cerceta, trei distincte varietăți, și anume: a) copoiul carpatic; b) copoiul dobrogean; c) copoiul ardelenesc”.
Tot el are, în încheierea articolului, o sumbră premoniție și zice: „Fără o inițiativă particulară, fără un concurs de împrejurări fericite, nu dau o viață prea lungă raselor de copoi românesc, care azi cred că foarte puține județe din țară îl mai posedă. Sub aspectul lui curat, seducător, vioiu, puternic, și mai ales bun la vînat. Pentru mulți dintre vînători, o bucurie mai puțin, pentru vînat era un fel de distrugere mai sportivă. Și în toate cazurile mai puțin pustiitor decît bătăile sau lațul. Și apoi poezia, poezia goanei cu copoiul, ce altfel de vînătoare o mai poate înlocui? Facă Domnul ca prețuirile mele să fie mai amare decît realitatea!…”.
Ungaria face eforturi deosebite, susținute și prin Grădina Zoologică din Budapesta și, cu numeroase exemplare de copoi aduși din România, cuiburi întregi sau cățele care urmează să fete acolo, în 1966 omologhează la FCI rasa de copoi ardelenesc. Poate că a fost bine. Ce este trist e că o țară ca România, cu tradiție și legende vînătorești, nu are nici o rasă de cîini de vînătoare înregistrată pe numele ei. Tot in revista Carpații, nr. 3 din 1935, lt.-col. Rosetti Bălan scria: ”Copoiul e singura rasă de cîine-vînător care ar putea avea – poate – pretenții de băștinaș al țării noastre – sau în tot cazul foarte vechi. Fie și numai din mîndrie, fie și din pietate pentru memoria legendarei «Molda» a lui Dragoș-Vodă, și încă n-ar fi nici o rușine să ne ocupăm și noi de o rasă de cîini a noastră”.
Dante a reușit să facă asociația COPARD
dedicată copoiului ardelenesc și acum a înființat Clubul de copoi ardelenesc din România. Copoiul este cîinele omului simplu, al gonașului care își rupe hainele prin desișuri încercînd să abată vînatul în fața celor care stau în stand. În stand se află pomădații Țiriac, Năstase, Isărescu, Sturdza, Ilie Sârbu.