Pe vremea cînd în clădirea Teatrului Național, la etajele 3/4, se ținea Tîrgul de Carte Bookarest, cel cunoscut azi sub numele de Bookfest, lansările de carte erau înghesuite și căldura te topea. Bucureștiul era plin de praf, chiar și pe străzile din centru. „Privatizații”, acei pionieri ai capitalismului autohton, aveau parte de epitete jignitoare; cel mai frecvent folosit de bucureșteni era cel de „nespălați”.
Cu toate astea, editurile particulare aveau succes, deși unii dintre frecventatorii Tîrgului de Carte, cititori, dar și scriitori, îi înnegreau pe cei ce voiau să facă o afacere personală din editarea de carte. Editurile de stat ce aveau?!!! Voiam să ne întoarcem la maculatura interbelică?!!! – se întrebau susținătorii etatismului editorial. Adepții inițiativei private le răspundeau că statul are obiceiuri proaste: cenzurează! Și că editurile de stat erau o invenție stalinistă fiindcă, pînă să vină comuniștii la putere, la noi nu existau edituri ale statului, ci doar edituri particulare. Discuții nădușite care adeseori continuau la o bere la „Motoare”, localul de la ultimul etaj al clădirii, care a avut pe atunci perioada sa de glorie.
Acolo se întîlneau scriitorii, dar și veleitarii. Cei dintîi ca să examineze situația și mai ales ca să-și dea cu părerea despre ea, cu propoziții care erau citate în ziare. Veleitarii, mai ales poeți, se strîngeau acolo în grupuri ca să-și verse năduful că editurile de stat nu-i publicau, iar cele particulare îi refuzau, fiindcă poezia nu mai renta. Așa că erau în aceeași măsură adversarii editurilor de stat care nu le înțelegeau talentul și ai celor particulare care nu voiau să-i publice, fiindcă nu credeau în vandabilitatea poeziei, chiar dacă admiteau că ei ar fi fost talentați.
Unul dintre acești poeți a făcut un sacrificiu de-a dreptul teribil, pe atunci. Și-a vîndut mașina, o Dacie aproape nouă, pentru a-și plăti apariția volumului la o editură particulară. Dacă n-ar fi fost cererea sa expresă ca volumul să apară în 20.000 de exemplare, n-ar fi trebuit să-și vîndă automobilul. Ca să fie sigur că editura nu-l păcălește, poetul s-a dus la tipografie să-și vadă volumul tipărit și apoi copertat, așa cum trebuia. Nu-i dau numele, fiindcă între timp poetul a fost recunoscut ca o valoare a literaturii române de azi. Nu cine știe ce, dar orișicît. Poetul și-a lansat volumul la tîrg, ajutat de un critic binevoitor. Dar, în afară de cîțiva aparținători ai poetului, nu se oprea nimeni la lansarea lui, cu toate că vorbeau la microfon și el, și criticul care-l lăuda. Ce-a făcut poetul cu exemplarele volumului său? A făcut donații la biblioteci publice și pe la bibliotecile școlare, dar tot i-au mai rămas vreo 15.000 de exemplare pe care le-a dus acasă la părinții lui de la țară. Ajunse în pivnița casei părintești, bietele cărți au trecut printr-o inundație care le-a distrus, încît poetul a acceptat ca paginile volumului său de debut să fie folosite pentru ațîțarea focului în cele patru sobe din casa părinților săi. Încît atunci cînd se ducea iarna la ai săi, poetul întreba, trist, cu ce se făcuse focul în încăperile în care era cald.