Bulgaria nu e doar o mică întindere sălbatică,
ci și drumul cel mai scurt de la București la Salonic. Acum un mileniu și jumătate, Bizanțul o folosea ca să-i încetinească pe goți, huni, slavi. Azi, rolul ei defensiv a fost păstrat, iar năvălitorii români întîmpină dificultăți comparabile ca s-o străbată.
Odată ce ieși din Ruse apar celebrele limitatoare de viteză care îți cer, practic, să frînezi și să mergi cu spatele. Chiar și așa, trebuie să achiți taxa polițistului bulgar. Acest polițist se confundă cu istoria naturală a Bulgariei. A crescut în desișurile de pe marginea șoselei așa cum cresc pirul, pălămida și eretele. Camuflat mai bine decît insecta-băț, e acolo de pe vremea cînd stejarii erau boschete, implacabil ca solstițiul de vară, așteptîndu-te așa cum așteaptă Ștefan Hrușcă Crăciunul. Ai ajuns să-l știi pe numele mic, ai poze cu nevasta și copiii lui, ai putea să-i ceri prietenia pe Facebook. În fond, l-ai ajutat, prin radarele pe care ți le-a înscenat în ultimii zece ani, să-și termine căsuța din Pleven, începută pe banii autocarelor din Republica Moldova. De la cei cinci dolari ai anilor ’90, birul Poliției din Ruse a sărit undeva spre 50 de euro, în funcție de modelul mașinii și ora la care consideră bulgarul că a trebuit să se scoale ca să te prindă. Dar, așa cum spun avertizările MAE, numărul răufăcătorilor bulgari care opresc mașini pe șosea s-a micșorat, fiindcă, după șase seara, polițiștii se retrag cu prada și nu se mai arată pînă a doua zi.
De vreo trei ani, de cînd grecii au reușit să dea în folosință autostrada de coastă a Traciei, construită pe banii crizei mondiale, s-a deschis un drum drept spre Alexandropolis și Kavala, care taie Bulgaria perpendicular.
Pînă la Veliko Tîrnovo, unde zace îngropat,
la temelia orașului medieval, misterul dispariției lui Codruț Marta, poți merge pe un carosabil bun, finanțat de UE și turnat, din greșeală, corect de regii asfaltului bulgăresc. Sînt o sută de kilometri în care, cu puțin noroc, poți descoperi semne că Bulgaria e locuită.
Apoi, pînă la Stara Zagora nu mai vezi țipenie. Ca și cum ciuma bubonică ar fi mers în Halkidiki înaintea ta, locul pare secerat. Coamele împădurile ale Munților Balcani au o frumusețe strict vegetală, așa cum trebuie s-o fi avut acum un milion de ani, înainte de sosirea hominizilor. E o singurătate pre-umană, mezozoică, în care nici măcar agresivul Radio Horizont nu se prinde ca lumea.
În regiunea Haskovo însă, începe Triasicul. Drumul pare lovit de acel asteroid care a dus la dispariția speciilor. Fără să fii prevenit de indicatoare sau măcar de vulturi rotindu-se deasupra unor stîrvuri de turiști, te prăvălești cu mașina în craterele lăsate așa de lucrătorii bulgari. Se prea poate ca oamenii să fi fost surprinși de prima năvală a vandalilor, fiindcă lucrările au rudimente de secol VI, dar tîrnăcoapele uitate în drum și bolovanii uriași presărați în curbe îți indică o premeditare de dată mai recentă. Peisajul e incredibil de frumos, iar ăsta e principalul pericol. Groapă după groapă, ajungi să înțelegi că Moesia Inferior n-a fost o vorbă-n vînt.