Peste Sorin Blejnar năvălesc noapte de noapte orcii. Peisajul fumegă, în aer plutesc otrăvuri, iar monştrii întunericului au imprimate, direct pe pielea de şopîrlă, emblemele DIICOT şi DNA. Mii de tentacule îl înhaţă şi îl tîrăsc în adînc, acolo unde cei care fură şi mint fierb în cazane cu smoală, supravegheaţi de un complet de cinci judecători. Blejnar se trezeşte zbierînd „Marta, taci din gură!“ şi se zbate să iasă din coşmar, cu gesturi de înecat într-un lac de transpiraţie.
Capturarea lui Codruţ Marta şi interogarea lui la beci pot să rupă legămîntul de tăcere, pecetluit cu şapte-opt zerouri, pe care Blejnar şi alţi funcţionari ai statului au turnat fundaţia celei mai mari scurgeri politice de bani din perioada Cucuteni-Gumelniţa încoace. În pragul nebuniei, Blejnar înghite flacoane de Xanax, bolboroseşte nume de pedelişti şi umblă năuc pe coridoarele casei sale de un milion o sută de mii, cu o mînă la inimă şi cu una la cap. Aşa ar fi arătat un final romantic, sfîrşitul standard al personajului rău, lacom şi hoţ, pe care generaţii de învăţătoare sărace l-ar silabisi în cor cu elevii, înainte să meargă să-şi achite taxele la ANAF.
Ei bine, nici pomeneală! Sorin Blejnar e bine-mersi, tronează senin peste imperiul lui de documente-duplicat, extrase din ANAF, şi ciocneşte şampanie, prin intermediari, cu vecinii de căsuţă poştală. Răufăcători din PDL şi fruntaşi din lumea interlopă trăiesc de pe urma lui Blejnar ca în paradis, un paradis unde Sfîntul Petru nu te întreabă, la intrare, nici de ce ai ales Raiul, nici de unde provine suma. Şi-atunci, à quoi bon quitter Coasta Franţei? Singura grijă a unui acoperit, care a lucrat în folosul unei puteri politice, ar fi, prin urmare, cum să chetuiască atîta bănet, dar încă nu s-a efectuat vreo anchetă care să stabilească ce acoperire a avut Blejnar. Nici măcar în hîrtii.
Între timp, capetele se întorc către preşedintele României. Acest găbjitor de fugari, tatăl poterei naţionale, tracker-ul care l-a urmărit pe Hayssam pînă cînd acesta s-a pierdut în nisipul Siriei şi recuperatorul lui Boldea cu ajutorul reţelei de hipopotami-spion, stă. Cei care îl aşteaptă să iasă la televizor şi să ne spună unde se ascunde Codruţ Marta, cu toate cele o mie de secrete ale sale, au de aşteptat. Şi cei care aşteaptă capturarea preventivă a lui Sorin Blejnar, înainte ca el să se pitească pe după berbecuţi şi să intre pe telefon dintr-o ţară arabă care începe cu Q, au de aşteptat. Preşedintele nu va captura pe nimeni, ba dimpotrivă – şi aici e momentul să punctăm un pic.
Adrian Năstase a comis în 2004 o eroare copilărească. Dacă afară era senin, de la înălţimea averii sale se vedeau perfect Bora Bora, Madagascarul, Maldivele sau Valparaiso, dar el a preferat să vadă strada Zambaccian, Cornu şi, cu vremea, demisolurile Parchetului General. „Uite, măi Traiane“, să-i fi zis atunci preşedintelui, „ai aici de la mine o lădiţă. Găseşti în ea o sticlă de Chivas şi, la fund, ca să nu se spargă, vreo zece-douăzeci de milioane de dolari, că eu mai am. Patru ani plec să vizitez lumea. O să fac plajă, o să văd pinacoteci, o să beau vinuri rare pe unde nici nu te gîndeşti. Patru ani n-o să te deranjez. N-o să ştii de mine şi, de fapt, chiar te rog să n-o faci. Te sărut.“ Azi, Năstase ar fi fost un miliardar bronzat cu accent străin, un Ion Raţiu asamblat la Tărtăşeşti, plecat în lume şi revenit în ţară, pe care lumea s-ar fi bătut să-l voteze.
Dar gafa lui n-a trecut neobservată. Marta, Blejnar şi toţi cei care urmează să plece pe urma banilor trimişi înainte au înţeles avantajele migraţiei. După cum îşi ţine mîinile în sîn, preşedintele pare că a înţeles-o şi el. Ştie că stoluri întregi de pedelişti au aripile pregătite. Organizaţi în formaţie de „V“, cocorii jafului naţional stau deocamdată la sol şi aşteaptă un semnal de la Cotroceni. Dacă va fi ţipăt de cucuvea, ăla e semnalul.