Peste Sorin Blejnar năvălesc noapte de noapte orcii. Peisajul fumegă, în aer plutesc otrăvuri, iar monştrii întunericului au imprimate, direct pe pielea de şopîrlă, emblemele DIICOT şi DNA. Mii de tentacule îl înhaţă şi îl tîrăsc în adînc, acolo unde cei care fură şi mint fierb în cazane cu smoală, supravegheaţi de un complet de cinci judecători. Blejnar se trezeşte zbierînd „Marta, taci din gură!“ şi se zbate să iasă din coşmar, cu gesturi de înecat într-un lac de transpiraţie.
Capturarea lui Codruţ Marta şi interogarea lui la beci pot să rupă legămîntul de tăcere, pecetluit cu şapte-opt zerouri, pe care Blejnar şi alţi funcţionari ai statului au turnat fundaţia celei mai mari scurgeri politice de bani din perioada Cucuteni-Gumelniţa încoace. În pragul nebuniei, Blejnar înghite flacoane de Xanax, bolboroseşte nume de pedelişti şi umblă năuc pe coridoarele casei sale de un milion o sută de mii, cu o mînă la inimă şi cu una la cap. Aşa ar fi arătat un final romantic, sfîrşitul standard al personajului rău, lacom şi hoţ, pe care generaţii de învăţătoare sărace l-ar silabisi în cor cu elevii, înainte să meargă să-şi achite taxele la ANAF.
Ei bine, nici pomeneală! Sorin Blejnar e bine-mersi, tronează senin peste imperiul lui de documente-duplicat, extrase din ANAF, şi ciocneşte şampanie, prin intermediari, cu vecinii de căsuţă poştală. Răufăcători din PDL şi fruntaşi din lumea interlopă trăiesc de pe urma lui Blejnar ca în paradis, un paradis unde Sfîntul Petru nu te întreabă, la intrare, nici de ce ai ales Raiul, nici de unde provine suma. Şi-atunci, à quoi bon quitter Coasta Franţei? Singura grijă a unui acoperit, care a lucrat în folosul unei puteri politice, ar fi, prin urmare, cum să chetuiască atîta bănet, dar încă nu s-a efectuat vreo anchetă care să stabilească ce acoperire a avut Blejnar. Nici măcar în hîrtii.
Între timp, capetele se întorc către preşedintele României. Acest găbjitor de fugari, tatăl poterei naţionale, tracker-ul care l-a urmărit pe Hayssam pînă cînd acesta s-a pierdut în nisipul Siriei şi recuperatorul lui Boldea cu ajutorul reţelei de hipopotami-spion, stă. Cei care îl aşteaptă să iasă la televizor şi să ne spună unde se ascunde Codruţ Marta, cu toate cele o mie de secrete ale sale, au de aşteptat. Şi cei care aşteaptă capturarea preventivă a lui Sorin Blejnar, înainte ca el să se pitească pe după berbecuţi şi să intre pe telefon dintr-o ţară arabă care începe cu Q, au de aşteptat. Preşedintele nu va captura pe nimeni, ba dimpotrivă – şi aici e momentul să punctăm un pic.
Adrian Năstase a comis în 2004 o eroare copilărească. Dacă afară era senin, de la înălţimea averii sale se vedeau perfect Bora Bora, Madagascarul, Maldivele sau Valparaiso, dar el a preferat să vadă strada Zambaccian, Cornu şi, cu vremea, demisolurile Parchetului General. „Uite, măi Traiane“, să-i fi zis atunci preşedintelui, „ai aici de la mine o lădiţă. Găseşti în ea o sticlă de Chivas şi, la fund, ca să nu se spargă, vreo zece-douăzeci de milioane de dolari, că eu mai am. Patru ani plec să vizitez lumea. O să fac plajă, o să văd pinacoteci, o să beau vinuri rare pe unde nici nu te gîndeşti. Patru ani n-o să te deranjez. N-o să ştii de mine şi, de fapt, chiar te rog să n-o faci. Te sărut.“ Azi, Năstase ar fi fost un miliardar bronzat cu accent străin, un Ion Raţiu asamblat la Tărtăşeşti, plecat în lume şi revenit în ţară, pe care lumea s-ar fi bătut să-l voteze.
Dar gafa lui n-a trecut neobservată. Marta, Blejnar şi toţi cei care urmează să plece pe urma banilor trimişi înainte au înţeles avantajele migraţiei. După cum îşi ţine mîinile în sîn, preşedintele pare că a înţeles-o şi el. Ştie că stoluri întregi de pedelişti au aripile pregătite. Organizaţi în formaţie de „V“, cocorii jafului naţional stau deocamdată la sol şi aşteaptă un semnal de la Cotroceni. Dacă va fi ţipăt de cucuvea, ăla e semnalul.
FELICITĂRI pentru articol!
Pai de asta il si urasc cu patos pe purcelu asta de Nastase. N-a avut nici bunul simt sa se dea la fund . Guita de atitia ani mereu in prime time si ne sfideaza pe toti. Eu inteleg sa furi, suntem oameni doar, dar tot omeneste e sa sti ca e gresit si sa vrei sa te ascunzi. Porcul asta vesnic asudat insa, nu stie nici ca e gresit sa furi nici ca e politicos sa te retragi discret o vreme pana mai uita lumea.
„O stafie umbla prin Europa”… cica si pe la noi! Se zice ca detectivi straini cauta prin conturile bancilor straine sumele mari de bani depuse de ROMANII HOTI,era sa zic „destepti”,dar m-a luat gura pe dinainte! V-ati speriat degeaba! A fost numai un zvon! …Dar mai stii …ce poate fi maine ?
Poziţii
Partidele sînt nişte organisme neconturate şi secretele lor încă nu au fost descoperite. Ce ştim sigur despre ele? Nu se îmbolnăvesc de cancer, nu fac accidente cerebrale şi nu fac boli de piele.
Mănîncă o data la patru ani, se hrănesc numai cu pîinea democraţiei ascunsă în voturi. Culoarea politică nu este ereditară. Membrii partidelor, pot fi azi ucenicii unei ideologii, mîine pot bate cuişoare în tălpile sleite ale altor ideologii. Acrobaţiile lor discursive te fac să devii cel mai ascultător martor. Uitîndu-se în ochii tăi, fară să vrei, te fac martorul regenerării lui politice, te fac martor la crezurile lui suculente, a maladiilor pline de dexterităţi genetice, a risipirii eşecurilor de pînă acum. Deşi partidele nu au fost cercetate ştiinţific sau prea mulţi care le-au înghesuit în definiţii bizare, bănuim că noaptea se îmbracă în pijamale postdecembriste, iar papucii, chiar dacă au o stare de pasivitate, pot deveni un reper istoric. Bănuim că patul este o indulgenţă totală se culcă cu antologia portretelor liberale în braţe şi după cîteva sforăituri marxiste se scoală cu cearcăne social-democrate, cum a făcut PDL-ul.
Visele lor sînt populate cu universităţi celebre unde dragostea de oameni a primit Magna Cum Laude. Numai aşa îmi explic prezenţa cordială a partidelor în aula în care se vorbeşte de sărăcie, de furt, de impostură.
Fără s-o mai lungesc, cred că politologilor le-a scăpat esenţa, anume, poziţia faţă de naţiune.
Se cunosc mai multe poziţii în care poporul e la cheremul partidelor.
Prima poziţie e cea a misionarului. Naţiunea sătulă de necazuri stă pe spate, iar partidul de la guvernare deasupra ei. E o logică a mişcări simplă în care naţiunea nu prea mai are spaţiu de manevră. Este o zbatere surdă, nu-şi găseşte consolarea decît strivind între pleoape imaginea de deasupra ei. Curios că din această pledoarie politică oamenii rămîn cu aceleaşi neîmpliniri şi acelaşi gust amar inepuizabil.
Poziţia asediului, a doua stare de chin şi hărţuire, o pot descrie astfel: partidul stă lungit într-o aroganţă exuberantă, iar naţiunea, sătulă de atîtea măguliri şi teorii mistificatoare, stă cu spatele, într-o complicitate tipic comunistă.Şi aici naţiunea rămăne transpirată, înfometată şi cu convingerea că deocamdată nu poate avea o soartă mai bună.
Îndîrjită de atîtea experienţe eşuate, naţiunea se hotăreşte să impună ea poziţia dominantă şi să caute plăceri strivind sub ea trupul partidului, punînd în practică grafica rafinată numită Andromaca. Aici naţiunea îşi prelungeşte curiozitatea, comandă regulile, inventează religii şi porunci în speranţa că a venit momentul adevărului şi galaxia ei de fascinaţie va cuprinde în curînd frumuseţea neştiută a bunăstării. Restul e o realitate docilă pe care vrea s-o uite cît mai curînd.
După ce istovesc naţiunea, patru ani, aceasta rămîne marcată de melancolii, de răni nevindecabile, la alegeri o invită ca pe o debutantă să privească împreună răsăritul. Drama este că naţiunea repetă aceste poziţii, din patru în patru ani, fără să se poată apăra, crezînd că după o nouă experienţă va reuşi să scoată diavolul din suferinţele ei.
Speranţa poporului mereu înseninează cerul profund.