Drumul egal al fiecărei zile, Dimineață pierdută, Întîlnirea, Provizorat – adică, în două cuvinte, Gabriela Adameșteanu.
Cristian Teodorescu: Merită să mai fii scriitor azi în România?
Gabriela Adameșteanu: Din păcate, nu alegi să fii scriitor, ești ales (de gene, de educație, de întîmplare, de idealism, de lipsă de voință etc). Această întrebare nu ți-o mai pui decît retoric atunci cînd te-i trezit scriitor. Cînd devii scriitor? După a doua carte (cît de cît bună), mi s-a spus. Cu prima, se pare că ai veni de-acasă. Dar în acest domeniu nimic nu e sigur, tu știi prea bine că sînt scriitori uriași care au murit avînd o singură carte publicată, ori publicați doar postum. Am dat acest răspuns fără să menționez România, pentru că, în ciuda iluziilor noastre că „afară” curge lapte și miere, și aici doar fiere, din ce am citit și am observat, statutul scriitorului este într-o cădere liberă peste tot în lume. (Firește, vorbesc despre scriitorii obișnuiți, nu despre marile vedete, nici despre autorii de bestseller-uri, categorii care nu se suprapun totdeauna). Am văzut într-o statistică franceză cît ia fiecare din cei implicați in industria cărții (autorul, editorul, difuzarea etc.). Autorul francez (obișnuit, nu Houellebecq) lua în medie 8%. Un economist mi-a spus că în nici o branșă producătorul nu este așa de prost plătit. Francezii adaugă la venitul scriitorilor cele cca. 6.000 de premii, burse de scris, rezidențe, germanii – lecturi plătite etc. Toți scriitorii mai au un job în afară de scrisul literaturii: o meserie „alimentară”.
C.T.: Înainte ne luptam cu cenzura, azi ne luptăm cu scăderea numărului de cititori.
G.A.: Mă întrebi ce ar fi de ales în situația asta?Aș alege să nu mai fie atîtea orașe fără librării, scriitorii să fie invitați în școli să vorbească cu cele mai tinere generații (în București, doar liceul francez și cel german m-au invitat), ziarele, televiziunile să acorde spațiu criticilor literari, fără stresul audienței, bugetul localităților să aloce bani pentru festivaluri literare etc. Ce de lucruri s-ar putea face înainte să ne plîngem de lipsa cititorilor, fenomen care, de altminteri, afectează întreaga industrie de carte internațională. Sîntem într-o perioadă comercială, de entertaiment, iar vînzarea cărții este mai dependentă de marketing, de publicitate decît de valoarea ei intrinsecă. Parte din audiența cărților mele este datorată și profesionalismului editurii Polirom, așa cum excelentul marketing al editurii Humanitas vine în sprijinul autorilor săi consacrați.
C.T.: Ești una dintre scriitoarele de la noi traduse la mari edituri din străinătate. Succesul de afară compensează scăderea audienței din țară?
G.A.: Sînt tradusă la edituri străine medii, mici și la cîteva edituri mari. Primul meu editor occidental, cel de la Gallimard, care, cu un mare curaj, a asumat publicarea Dimineții pierdute (o carte veche de douăzeci de ani, a unei autoare care se apropia de 60, venind din România!), mi-a spus: „Cărțile din Europa de Est se vînd prost, iar cele din România și mai prost”. Era absolut exact, am văzut apoi. Dar nimic nu e sigur pe lume, și Dimineața pierdută a fost reeditată, după opt ani, în colecția populară Folio/Poche. Gallimard a mai publicat și următoarele două cărți ale mele, iar la Salon du Livre din 2013, Situation provisoire (Provizorat) a fost cea mai vîndută carte a lor. Dar în alte cazuri, a trebuit să-mi caut o nouă editură, fiindcă la aceea veche nu se vînduseră destule exemplare. Succesul de afară, așadar, nu mi se pare mai mare decît audiența din țară. Aș zice că lucrurile stau invers, am mai multă vînzare a cărților, cronici mai substanțiale, audiență mai mare în țară decît în afară.
C.T.: Ce autori (re)citești, dintre cei de-afară?
G.A.: N-am recitit încă nimic, și mi-e teamă că nu voi mai avea timp: sînt curioasă să văd cărțile noi. Timp de zece ani aproape nu am citit literatură, nu mă interesa decît presa – ziare, reviste, TV etc. A fost ca o infuzie de noutate, lumea s-a lărgit dintr-o dată. Cînd m-am întors la literatură, am descoperit scriitori străini necunoscuți mie care m-au pasionat (Philip Roth, Ian McEwen, J.M. Coetze). Pe alții i-am citit din interes profesional – de obicei, premianții Nobel, Goncourt etc.
C.T.: Dar dintre români?
G.A.: Am mai făcut o listă într-un alt interviu, dar nu m-am simțit confortabil pe urmă, fiindcă pe unii i-am citat, pe alții nu, și lista oricum este fluidă. Îmi citesc colegii în relație cu felul meu de a scrie. Cel mai des citesc romane, dar și cărți de istorie, istorie literară, poezie.
C.T.: De care dintre cărțile tale te simți mai apropiată?
G.A.: Mult timp m-am simțit apropiată de Întîlnirea, de asta am și rescris-o pînă mi-am creat legenda de autor maniac și m-am lecuit să mai lucrez pe cărțile apărute. Cel mai apropiată sînt de Provizorat, fiindcă îi scriu continuarea. Cum este un roman de sine stătător, mă tot gândesc cum să rezum ori să ocolesc informația anterioară. La Provizorat sînt părți pe care încă îmi place să le recitesc. (Mi-am pus singură, de mult, diagonosticul de autor narcisist, fiindcă atît mă reciteam la primele cărți încît le știam pe dinafară). Provizorat este singura carte încă vie în mine, pe cînd celelalte, chiar și Anii romantici, nu-mi mai aparțin decît în acte.
C.T.: La ce scrii acum?
G.A.: Tocmai ți-am spus. Un roman care se cheamă Fontana di Trevi, spun titlul ca să nu mi-l ia altcineva, fiindcă nu știu cînd voi termina cartea.
C.T.: Se spune că ai fost silită să-ți dai demisia din funcția de redactor-șef al revistei 22. Cum s-a stricat relația ta cu GDS?
G.A.: Peste o lună aș putea să sărbătoresc 11 ani de la despărțirea mea sufletească de GDS (un concept de care am fost o vreme legată, pe urmă am fost legată de revista 22). Vorbesc despre sărbătorire, deși, pe moment, despărțirea a fost relativ dureroasă (este dureros cînd ești adus cu picioarele pe pămînt, cînd ți se schimbă perspectiva asupra unor oameni). Ca orice despărțire, se petrecuse în etape, prin (firește) tensiuni cu cîțiva dintre foștii mei colegi din GDS. De la revistă aveam să plec efectiv peste un an, în mai 2005, după ce mi-am încheiat proiectele începute. Am mai făcut, vreme de șapte ani, suplimentul Bucureștiul cultural, doream să dau o șansă culturii și mai aveam dependență de presă (asta tu poți să înțelegi), dar începusem să-i simt și rutina. 2004-2005 a fost cel mai bun moment pentru despărțire, și pentru mine, și pentru GDS: pe multe teme (politice, culturale) nu mai gîndeam la fel ca majoritatea colegilor mei și aveam s-o simt tot mai clar, în anii următori. Treisprezece ani sînt mulți pentru orice management, și fiecare dintre noi se schimbase în libertate. GDS și revista au mers pe drumul lor, eu m-am întors cu adevărat la literatură, după aceea am avut cărți noi, traduceri în străinătate etc. Știi ceva, Cristi? Se vorbește prea puțin despre efectul benefic al despărțirilor, cînd fiecare își reînnoiește viața.
C.T.: Ce ai schimba în România?
G.A.: Lăcomia unora, aroganța altora, furtul nerușinat, dar și mica ciupeală, ura de sine – rușinea de a fi român, supravalorizarea occidentalilor, megalomania, narcisismul, pasiunea bîrfei, vulgaritatea omniprezentă…
C.T.: Ce ai schimba în București?
G.A.: O, Doamne! Aș consolida urgent blocurile cu risc seismic, imobilele degradate, aș rezolva traficul îngrozitor, statuile oribile, gropile în asfalt (de la una am o vertebră teșită). Aș pune copaci, aș face mai multe parcuri și locuri de joacă. Dar nu m-am gîndit niciodată la ce aș face eu, nu mai sînt o persoană implicată în altceva decît în literatură. Și în viață.
C.T.: Ce să-ți urez în afară de cărți?
G.A.: Ce îți urezi și ție în gînd.