În adîncul cartierului Dămăroaia,
undeva pe nesfîrșita stradă Izbiceni, într-o bază sportivă cu aer de amenajare UTC, trei sute de copii așteaptă fluierul arbitrului. Au vîrste între 6 și 16 ani și sînt îmbrăcați fiecare în culorile școlii lui. E ora 9 dimineața, o dimineață călduroasă de iunie, iar copiii abia încap sub umbrar de mulțimea părinților, veniți să le verifice arta fotbalistică în care și-au investit speranțele și chenzina.
Pe cele trei terenuri mari și două mici, echipele, formate pe grupe de vîrstă, încep preliminariile. Meciuri scurte, de cîte 10 minute repriza, în cazul celor mici, și meciuri mai lungi, de 15 de minute repriza, în cazul celor mari. La grupa de vîrstă 6-9 ani, prima repriză abia a început. Scorul e, după două minute, 12 la 0. Joacă școala “Olga Gudynn” cu una din școlile sportive din cartierul Giulești care, în timp ce eu scriu aceste cuvinte, a mai înscris de două ori. E 14 la 0, iar puștii de la “Olga Gudynn” n-au nimerit încă mingea. În minutul 5, la 17-0, aud în spatele meu un urlet ieșit parcă din Mordor:
– Rupe-i capu’, ursule!
„Ursul” e fundașul central al școlii sportive,
un băiețel știrb și firav, mai scund decît mingea, de la care părintele său așteaptă atitudine în teren. Părintele e un fel de Sandokan Tigrul Malaeziei, un gras cu trening și cu ghiul în ureche, echipat cu șlapi din plastic, iPhone și privirea ucigașă a piraților din Ferentari. Văzîndu-l, înțelegi că civilizația anilor ’90 a sedimentat pe trupul său infinite straturi de șaorma. Nerăbdarea de a cîștiga la loterie l-a făcut pesemne să producă copiii de pe urma cărora visează să ajungă bogat. Copilașul trudește pe teren împovărat de idealul capitalist al tatălui, căruia îi aruncă priviri întrebătoare și de la care primește încurajari absolute:
– Ia-l cu totu’, băga-și-ar p…la-n mă-sa, nu te uita la el!
Chiar dacă au 7-8-9 ani, micuții de la școala sportivă mănîncă fotbal pe pîine, așa că meciul se termină cu 27 la 0, fără ca adversarii lor de la școala privată să fi ajuns vreodată la poartă.
– Hai că acum îi omorîm pe ăia de la Școala Americană, băga-și-ar p…la-n mă-sa, își felicită Sandokan copilul și îi trage peste ceafă o labă de îmbărbătare care ar fi ucis un adult.
Pe terenul numărul doi
e o partidă care opune echipa de limba engleză Fire Balls echipei de la Școala Sportivă nr. 1. Fire Balls au tricouri ca AC Milan, sînt antrenați de un mexican și selecționați din crema sportivilor de la școlile a căror taxă lunară depășește 1.500 de euro pe lună. Pronunțate în limba lui Alex Ferguson, schemele de joc și indicațiile creează un murmur care amintește de Manchester United. Fiii expaților sînt blonzi, înalți, eleganți, frumoși, au vîrste cuprinse între 14 și 16 ani.
De partea cealaltă, puștii de la școala sportivă ascultă cu capul plecat ordinele unui antrenor cu fruntea ocupată de sprîncene și cu uitătura lui Chingachgook. Sînt cu toții mai scunzi decît adversarii, tunși aproape la zero, iar părinții de pe margine par așa de fioroși, încît nici nu îndrăznesc să-i privească. De altfel, încurajările care vin de dincolo de gard descriu mai degrabă moduri în care ar trebui ucis adversarul sau feluri în care trebuie procedat cu mama lui. Toate planurile unei generații de tați faliți atîrnă pe umerii înguști ai copiilor. Fiecare își vede fiul vîndut la export, fiecare își petrece nopțile cîntărind clauzele și procentele contractului care îi va elibera din Valea Ialomiței sau din Militari.
Cînd arbitrul fluieră începerea partidei, țigănușii de la școala sportivă devin niște mici brazilieni. Mingea se lipește de picioarele lor la propriu și pasele se țes cu mult mai precis ca la Naționala lui Pițurcă. Antrenorul Chingchagook le zbiară ordine scurte, care îi fac să-și schimbe direcția sincron, ca un banc de pești, să dribleze și să paseze fără greș, ca și cînd între voce și mișcare ar fi o legătură fizică. Fire Balls rămîn înalți și bine echipați, dar fotbal joacă o singură echipă. Neymarii din periferii plimbă mingea cu o viteză care întrece capacitatea de atenție a elevilor anglofoni. Evidența scorului e pierdută undeva pe la 9-0, iar repriza a doua nu mai are nici un rost.
Masacre asemănătoare am văzut
aproape la toate grupele de vîrstă. Oriunde era o școală sportivă pe teren, copiii jucau un fotbal pe care nu-l vezi la echipele noastre de club. În meciurile în care s-au întîlnit echipe din aceeași grupă valorică, am asistat la faze de Champions League.
Din tribunele fără scaune, părinții înfierbîntați de ritmul jocului – oameni ai ultimei iluzii – urlau așa cum trebuie să fi urlat, pentru drepturile lor salariale, ceferiștii de la Grivița în 1933. Într-un fel nevăzut, în spatele fiecărui strigăt de bucurie stătea în așteptare speranța unui părinte ruinat de muncă sau a unuia prostit de televizor.