Secția Artă și Sport din cadrul Armatei române, din care au derivat Asociația Sportivă a Armatei, Clubul Sportiv al Armatei și apoi clubul Steaua, cu tot cu echipa de fotbal, a fost înființată în 1945. Când lumea încă se mai chinuia cu al doilea război mondial, generalilor români, eliberați de tancurile rusești, le ardea de sport și artă. România urma să intre într-una dintre cele mai nefaste perioade ale sale, peste 40 de ani de ocupație sovietică, iar generalii noștri se pregăteau să se opună acestei stări de lucruri cu racheta de tenis, șuturile tunarilor de pe terenul de fotbal, lamele boante ale scrimeurilor și tot așa.
În august 1947, prin excluderea echipei Carmen din campionat, ASCA Asociația Sportivă Centrală a Armatei, înființată de-abia pe 5 iunie 1947, este înscrisă în campionatul de fotbal al României direct în divizia A.
Între 7 iunie și 5 august, Armata reușește să-și facă un lot de 27 de jucători, toți fotbaliști cu experiență care erau în acel moment înregimentați în unități ale Armatei române. Primul meci oficial al ASCA are loc pe 24 august, iar rezultatul este alb, 0-0.
La un an de la înființare, ASCA devine CSCA, Clubul Sportiv Central al Armatei, iar în februarie 1950 se transformă în CCA, Casa Centrală a Armatei.
Pe 5 decembrie 1961, CCA devine Steaua.
Istoria de până în 1989
a clubului Armatei, mai ales a echipei de fotbal, este îndeobște cunoscută. Steaua este în continuare echipa românească de fotbal care a obținut cel mai important trofeu continental, Cupa Campionilor, câștigată în 1986. Faptul că, în fiecare an, încă sărbătorim acest eveniment ca pe o victorie recentă, deși mai e puțin și se împlinesc 40 de ani de atunci, ne arată doar în ce stare jalnică a ajuns fotbalul românesc și ce lipsă acută de rezultate internaționale are.
Steaua a fost, în perioada comunistă, mai ales în ultimii 15-20 de ani ai acesteia, cea mai iubită echipă de fotbal din România. Nu doar datorită rezultatelor, ci și pentru că Armata nu era complet asimilată regimului dictatorial. Echipe rebele existau, probabil mult mai autentice, precum Rapid sau Universitatea Craiova. Steaua, oblăduită de generălimea din Ministerul Apărării, plin de neamuri ale lui Nicolae Ceaușescu, luată sub aripa personală de chiar fiul mai mare al dictatorului, Valentin, nu era nici pe departe o echipă de haiduci disidenți. Dar era singura echipă care se bătea și de cele mai multe ori învingea echipa Miliției, Dinamo, echipa Securității, Victoria, și echipa satului natal al lui Ceaușescu, FC Scornicești. Prin comparație cu acestea, părea că Steaua este, de fapt, echipa Europei Libere. Faptul că Steaua a jucat, de la un moment dat încolo, având drept sponsor producătorul american de automobile Ford, într-o țară în care oamenii nu-și puteau cumpăra decât Dacia, Oltcit și Trabant, după ani lungi de așteptare (mașinile rusești sau cehești erau și ele rare și destinate mai mult nomenclaturii), era un semn al deschiderii spre Occident a acestei echipe, la fel de comunistă în profunzime ca și celelalte echipe departamentale, de fapt.
Steaua a fost, în ultimii ani ai comunismului, principalul vector de imagine al Armatei române. Simpatia populară construită pe performanțele clubului sportiv, mai ales pe cele ale echipei de fotbal, a permis și permite încă ignorarea rolului criminal al Armatei în revoluția din 1989. Deși cele mai multe victime au fost provocate de către armată, continuăm să dăm vina pe ucigași inexistenți, inventați de aparatul de propagandă și încețoșare al acelor zile. „Armata e cu noi!“ în continuare, n-avea cum să ne omoare chiar ea. Cine să fi tras în noi, 16-22 și chiar și după 22? Lăcătuș, Balint, Tudorel Stoica? N-are cum…
După 1989, și mai ales după
Campionatul Mondial din Italia, din 1990, generalii și coloneii care conduceau clubul Steaua, implicit echipa de fotbal, s-au întâlnit direct cu capitalismul, frauda și șmecheria, asemeni generalilor care conduceau Dinamo. Dar acum vorbim mai ales despre Steaua.
Încă din 1990 au început marile vânzări de fotbaliști. Până în 1998, Steaua a vândut o întreagă echipă de fotbal: Gheorghe Hagi, la Real Madrid, pentru 3,4 milioane de dolari, o sumă imensă în 1990, Gavrilă Pele Balint la Real Burgos, Iosif Rotariu la Galatasaray, Dan Petrescu la Foggia, Marius Lăcătuș la Fiorentina, Ilie Dumitrescu la Tottenham, Adrian Ilie la Galatasaray, Dennis Șerban la Valencia, Constantin Gâlcă la Mallorca, Jean Vlădoiu la FC Köln, Daniel Prodan la Atletico Madrid, Sabin Ilie la Fenerbahçe, Iulian Filipescu la Galatasaray etc.
Din 1990 și până în 1998, când Armata a înființat AFC Steaua, un ONG, transferurile fotbaliștilor de la echipa Armatei au valorat câteva zeci bune de milioane de dolari. Nici măcar jumătate din acești bani, însă, nu au intrat în conturile clubului. Au prosperat, însă, impresarii, intermediarii și generalii care conduceau clubul.
În 1998 s-a înființat Asociația Fotbal Club Steaua,
condusă de Viorel Păunescu. Membru al unei familii de profitori ai regimului comunist (fratele George Constantin a lucrat și a făcut avere în comerțul exterior, controlat de Securitate, fratele Valentin a făcut carieră în presa controlată de Partidul Comunist), Viorel Păunescu a fost el însuși o unealtă a sistemului, furnizor de balerine și momente de relaxare pentru politrucii și vedetele epocii. Fotbaliștii, care aveau ceva bani chiar și pe vremea comunismului, erau printre clienții săi privilegiați la barul Melody, ceea ce l-a îndreptățit pe Viorel Păunescu să se considere „om de fotbal“.
Viorel Păunescu, a cărui familie are drept valori principale folosirea și smântânirea banilor altora, a dus mai departe istoria spolierii clubului de fotbal Steaua București. Și pentru că, totuși, era nevoie de un fraier care să și acopere jaful de la Steaua, Viorel Păunescu, îndeaproape consiliat de către Viorel Hrebenciuc, a crezut că l-a găsit pe acest fraier în persoana unui țărănuș numit George Becali, atârnător pe lângă anumiți fotbaliști ai Generației de Aur, mai ales pe lângă Gheorghe Hagi. Destul de plin de bani pentru epoca respectivă, cu aparență de om needucat (ceea ce, de fapt, chiar era) și ușor de dus de nas (ceea ce, de fapt, chiar nu era), Gigi Becali a ajuns, rapid, principalul creditor al clubului. Banii delapidați de generali și politicieni erau înlocuiți cu bani împrumutați de la Gigi Becali. Doar că acesta nu investea în gol, ci obținea, la fiecare împrumut, garanții serioase, în special drepturile federative ale fotbaliștilor. Atât de lacomi au fost Păunescu, Hrebenciuc și generalii și coloneii care mai mișunau pe acolo, încât în 2003 Gigi Becali deținea drepturile asupra întregului lot de fotbaliști, aproape. Mai deținea și nocturna stadionului, pe care o cumpărase plătind datoriile clubului către firma Tehnorob, și multe alte garanții în contul milioanelor împrumutate de-a lungul timpului de AFC Steaua. Multe milioane.
Așa că, neavând de unde da banii înapoi, pentru că îi transformaseră deja în vile, mașini de lux, daruri pentru amante, televiziuni pentru nepoți și așa mai departe, Păunescu și Armata s-au retras plini de regrete de la club, devenit, între timp, societate pe acțiuni.
Dar Armata română nu se lasă cu una, cu două. După ce dă o țeapă, un tun, își reface trupele și revine vitejește pe câmpul de luptă cu bunul-simț, cu logica și legile. Asta, însă, săptămâna viitoare.