La fel ca generalul Gheorghe Manu, pe care Nababul l-a numit la Ministerul de Finanțe, Generalul Iacob Lahovary, numit la Ministerul de Război, avea un mare respect pentru petreceri. Considera că șampania, valsul, caviarul și cabaretul reprezintă răsplata militarului, pe care acesta e îndreptățit s-o primească nu numai după război, ci și înaintea lui, ca să se asigure că se alege cu ceva.
Generalului îi plăcea să dispună de ofițeri tineri în jur și de tinere înveșmîntate în pene de struț, așa încît să trăiască în paralel fiorii ceremoniei și ai distracției. El însuși avea pieptul plin de decorații și o mustață enormă, dispusă orizontal, care îl obliga să-și întoarcă capul într-o parte dacă dorea să încapă printre canaturile ușii.
S-a născut în 1843, la București, în celebra și bogata familie grecească Lahovary, în care ar fi putut lîncezi liniștit, deranjat doar de servitori la cină și de cameriste la micul dejun. Ar fi putut îmbrățișa orice copilă din serviciul palatului, dar a îmbrățișat cariera armelor. A intrat în Războiul de Independență cu gradul de maior și a ieșit aproape general. La Grivița, Plevna și Vidin a cîștigat nu numai admirația regelui Carol, ci și o bună parte din situațiile tactice, scăpînd din toate victoriile sale neatins.
De aceea, după întoarcerea în țară, a fost invitat să intre în politică. Înainte să accepte, a pus pe masa regelui un plan militar de eliberare a Transilvaniei de sub ocupația austro-ungară, dar l-a strîns imediat și l-a băgat în geantă. Monarhia română avea legături puternice cu dinastia Habsburgilor și, în plus, un tratat militar pe care încă nu-l încălcase. Așa că Lahovary fost numit la Ministerul de Război în 1891 și a început să modernizeze armata.
A reorganizat infanteria, a înmulțit efectivele cavaleriei. A scos din dotarea trupelor flinta cu încărcare pe țeavă, înlocuind-o cu carabina Manlicher, care putea trage fără să-și omoare trăgătorul.
În două mandate la Ministerul de Război, generalul Lahovary aproape că a reușit să descalțe soldatul român de opinci și să-l dezbrace de zdrențe. Mai avea să-l încalțe cu bocanci și să-i facă rost de uniformă. Așa că atunci cînd Gheorghe Grigore Cantacuzino l-a numit iar la Ministerul de Război, în aprilie 1899, Lahovary a zis da.
1899 a fost însă un an secetos, recolta de grîu a fost pierdută, iar România s-a afundat în cea mai mare criză economică și financiară din istoria ei. Înzestrările Armatei au fost șterse din buget, iar generalul s-a văzut nevoit nu numai să-și lase soldații dezbrăcați, ci și să le împuțineze numărul de patru ori. În locul armatei moderne pe care o proiectase Lahovary, România s-a trezit cu o ceată rărită, desculță, înfometată și revenită la moda zdrențelor. Primii pași în direcția marilor înfrîngeri din 1916 erau făcuți.
Dar Iacob N. Lahovary n-a mai apucat să vadă dezastrul. A murit în februarie 1907, după o strălucită carieră militară, politică și diplomatică, plîns de popor în stradă și omagiat de marile puteri. Munir Pașa, ambasadorul Turciei, care fusese bombardat la Plevna de maiorul Lahovary, l-a jelit cel mai zgomotos.