În fotografiile de la Mărășești, generalul Henri Mathias Berthelot pare să-l depășească la statură pe deșiratul de Averescu și să cîntărească de două ori cît el. E un francez jovial, cu o față de om cumsecade, în care te miri cum și-a găsit adăpost atîta geniu militar. Fălcile, gușa, dar mai ales burta sînt răni primite pe alte cîmpuri de bătălie: în tranșeele bucătăriei grele franțuzești, în pivnițele de la Bordeaux și din Provence, la seratele nobilimii de pe Loara, unde și-au dat duhul divizii întregi de gîște îndopate și unde regimente de ciocîrlii flambate au sfîrșit înecate în cel mai fin Armagnac.
Cînd a fost trimis să salveze armata română din dezastrul în care intrase singură, în octombrie 1916, generalul Berthelot era deja un erou. Se acoperise de glorie în Africa, apoi își uimise superiorii din Consiliul Superior de Război al Franței cu inteligența militară și cu lista lui rafinată de vinuri. Fusese adjunctul generalisimului Joffre, care-și datora victoria de la Marna manevrelor imaginate de Berthelot. Trecuse pe la Verdun în fruntea armatei din Champagne și-și trecuse numele pe lista marilor comandanți galici, alături de Clovis, Charles Martel, Pepin cel Scurt și Vercingetorix. Henri Berthelot era un diamant al armatei franceze forțat de regele Ferdinand să intre pe degetul mic și noduros al soldatului român.
Generalul n-a venit cu mîna goală. Ca șef al Misiunii Militare Franceze în România a adus cu el ofițeri, instructori, sanitari, piloți și, spre spaima trupei smulse de la coarnele plugului, o mînă de diavoli. Cei cîțiva subofițeri din colonii, a căror piele bătea în culoarea ceaunului, au impresionat mai mult ca escadrila de avioane și mortierele sosite odată cu ei. Românii s-au holbat ca la bîlci, și-au făcut semnul crucii și au scuipat în sîn, ușurați că de-acum au de partea lor un tovarăș uns cu toate alifiile iadului. Berthelot s-a înțeles cu trupa din priviri, iar soldații l-au îndrăgit pe loc și l-au botezat Taica Burtalău. În luptele de la Mărășești, Mărăști și Oituz aveau să moară pentru el cum nu mai muriseră pentru cineva de la războaiele cu turcii.
Pînă atunci însă, armata trebuia reorganizată, iar Berthelot asta a făcut. Două sute de mii de lucrători agricoli, al căror singur plan de luptă era fuga de pe front, au devenit o armată instruită și sudată, gata să-și trimită eroii în mausolee. Pentru ei, Taica Burtalău era un motiv destul de bun ca să iasă din tranșee, mai ales că Regele mai adăuga la asta și un hectar de pămînt.