În 1919, la capătul unui război pe care România l-a pierdut pe front, dar se pregătea să-l cîștige prin alte mijloace, generalul Arthur Văitoianu a dezbrăcat uniforma militară care-l ferise de gloanțe ca o carapace fermecată și s-a dedicat politicii. Era acea perioadă tulbure a istoriei în care popoarele se revărsau peste frontiere și își căutau, cu mersul înșelător al dezertorului, destinul național. Liderii noștri politici, cărora victoriile anglo-franceze de pe frontul de vest le picau la fel de bine ca revoluția bolșevică din est, au simțit că istoria le ține de șase și s-au apucat să facă ceea ce știau cel mai bine: să-i ducă pe toți cu preșul. Armata română, obligată să capituleze prin Tratatul de la Buftea, își reluase armele pe furiș și curăța teritoriul de armatele în retragere, în timp ce grupul de scamatori condus de Ionel Brătianu își punea în operă numărul de iluzionism geopolitic pe scena păcii de la Versailles.
Aliații presau România să semneze Tratatul cu Austria de la Saint-Germain, fapt ce ar fi dus la destrămarea visului de întregire ardelenească a țării, așa că Regele Ferdinand și Brătianu s-au hotărît să tergiverseze lucrurile, numind un nou guvern. Nu se știa ce noroc mai poate da peste români, ce catastrofă militară, politică sau diplomatică ne-ar fi putut sări în ajutor, așa că, în așteptarea ei, liderii de la București mergeau pe tactica trasului de timp. Noul guvern i s-a încredințat lui Arthur Văitoianu, militar apreciat de generalii francezi care participau la negocierile de pace. Iar Văitoianu a știut să se ferească de semnarea Tratatului cu Austria, așa cum s-a ferit de gloanțe pe front. Oricît l-au bombardat cancelariile cu apeluri, oricît au tras în el generalii cu amenințări, Văitoianu a executat un balet evaziv de mare clasă și s-a făcut că plouă în cel mai eroic stil românesc. Ba i-a mai și mustrat pe englezi și pe francezi că n-au respectat spiritul în care s-a făcut alianța cu România și că libertățile și drepturile promise națiunilor mici sînt pe cale să se ducă pe apa Sîmbetei.
În timp ce-i ținea într-o ceață totală pe negociatori, Văitoianu a organizat, la începutul lui noiembrie, primele alegeri bazate pe votul universal. La sfîrșitul lunii și-a depus mandatul, lăsînd țara cu un pas mai aproape de dobîndirea deplină a drepturilor politice și teritoriale.
Acesta a fost ceasul lui cel mare. Erou de război și organizator al păcii, Văitoianu a fost unul dintre acei puțini care au conspirat cu folos la reîntregire. Mai tîrziu, cînd marile elanuri naționale s-au stins, politica l-a aruncat la picioarele lui Carol al II-lea, apoi, după 1945, în temnița comunistă. Văitoianu a intrat la ocnă la 83 de ani și a rezistat acolo pînă la 92. Legendarul lui noroc care-l ferea de gloanțe l-a ferit de moarte nouă ani bătuți pe muchie. Frigul, bătăile, înfometarea nu l-au doborît, iar comuniștii au avut nevoie de o rangă ca să spargă mitul nemuririi lui.