„«Vaaai, tanti Mimi! Ce nenorocire pe capul nostru, de când s-a desființat armata! Uitați-vă și dumneavoastră, tanti: nu mai avem bolnavi!». Așa mi-or spus fetele, măi Miha’, când am fost acum tri’ ani pe la spital, că de-atunci n-am mai fost, că m-or lăsat picioarele; zi tu, că tu ești cu capitaliștii! Uite, io nu mai zîc nimic; zi tu, dacă te ții ocoș, cu dimocrația voast’ă!“ Am luat foc, evident. Mătușă-mea e-o babă de vreo optzeci de ani (mă rog, acum trei ani era), care stătuse la palavre cu alte babe de șai’j de ani, fostele ei subalterne, și venise c-un nou argument pro-comunism, unul pe care nu-l prevăzusem. Nou-nouț! „S-a desființat armata“! Trebuie spus că mătușă-mea a fost toată viața ei asistentă medicală la Spitalul Militar din București, că n-a ieșit ever din România, că n-a citit niciodată o carte, că-l regretă pe Nea Nicu, c-a votat mereu cu Nea Nelu și c-a dus-o foarte bine spre excelent cu banii, cât a fost în câmpul muncii. Recunoașteți personajul.
Râdeți cât vreți de mătușă-mea, dar ea e Vocea Poporului, iar poporul le are pe-ale sale, cum le-avem și noi pe-ale noastre. Armata populară a fost pentru ei o sursă de mândrie (și, uneori, „lift social“), așa cum pentru noi a fost un coșmar; armata profesionistă a fost pentru ei sfârșitul lumii, așa cum pentru noi e intrarea în rândul lumii (bine, și Israelul are „armată populară“, dar hai să nu forțăm comparații doar ca să ne aflăm în treabă!). Despre armata aia a românilor am și eu de spus trei chestii, mari și late: am văzut-o cum s-a comportat la Revoluție (ce-i drept, numai la București, nu și la Timișoara… slavă Domnului) și vă garantez că s-a comportat mizerabil, a performat sub orice critică și nici nu mă mir, că de unde să știi ce să faci în situație de urban warfare când tu ai fost instruit să culegi cucuruzul (1); am fost internat la Spitalul Militar la începutul anilor ’90 cu o mână infectată (de-abia am scăpat, e clar că bunul Dumnezeu are un plan cu mine) și am văzut cu ochii mei (again!) cam ce fel de cazuri aveau medicii de-acolo: soldați în termen automutilați prostește sau mutilați de colegii de unitate (da, camaraderia ostășească! Îhî…), sau piloși care nu aveau nici pe dracul, sau subofițeri alcoolici care intrau direct în operație (ulcere perforate), sau soldați în termen cu răni la picioare – „tratate“ de felcerii unității (alcoolici și ăia) – care ajungeau la Militar cu infecții greu de crezut, unii nici nu scăpau (2); nu s-a spus destul despre ce pătimeau în timpul stagiului sașii, unii romi, maghiarii, șvabii și mai ales secuii, că ei erau cei mai pafariști la vorbit româna (și trebuie spus că cei care îi chinuiau cel mai tare erau tot vorbitorii de română aproximativă, adică unii olteni – cei complet lipsiți de educație – și unii romi, mai ales cei din neamurile de ursari). Noroc că-s eu etnic român, că dacă acest articol era scris de un maghiar din România, nu mai suna atât de blajin! Nu mai spun nimic, deși am tolba plină (3).
Se mai spune că armata populară era bună că era mare. Păi, da. Și industria românească era mare și s-a văzut ce bună era: când a concurat pe piața liberă, s-a făcut praf. La ce e bună o armată, populară sau profesionistă, care stă 50 de ani în cazărmi, fără să fie vreodată verificată în condiții reale de conflict? Exact: la nimic. Că mor soldați români în Afganistan și Irak? Da, mor. Sau sunt răniți groaznic. Sau se-ntorc cu PTSD, de nu-i mai face nimeni oameni la loc… așa e meseria. Sunt voluntari, se duc acolo cu contract, nu pentru turism de pagina 20!
Dacă au fost și segmente performante în armata populară? Da, au fost. Toți avem un unchi, un bunic, un tată sau un bácsi care ne povestește de ani și ani amintirile lui de cătană… unele-s frumoase, nu zic, și mai toate sunt interesante (fiecare în felul ei). Despre mascota taberei de instrucție a Batalionului 33 Vânători de Munte, din Valea Vâlsanului, s-ar putea scrie o carte întreagă, nu un articol de revistă; cerbul Gică a rămas o legendă, sper ca cineva să-i dea locul pe care îl merită într-una din „istoriile mici“ ale Armatei, că tot e moda asta acum, mai ales la francezi, să lași deoparte marile figuri din manuale și să te concentrezi pe cei de la firul ierbii, pe bucătarii sau grăjdarii din Grande Armée. S-aude, Batalion „Posada“?