Cu ce rămâi după ce ai vizitat un târg de Crăciun? Nimicuri în sacoşă, în general chestii handmade – de la globuri la cercei – şi ceva haleală tradiţională în drum spre maţul gros. Ideea este că în plină stradă, în iureşul murdar al oraşului înecat de zloata iernii, sunt oameni care vor să fie penetraţi în mod paradoxal de spiritul sărbătorilor de iarnă, în genere trăiri liniştite, refugiate în ungherele intime ale amintirilor din copilărie.
Dacă iei chermezele de la Muzeul Satului, cu şuncă ardelenească, olărit, ţuică, linguri de lemn, sarmale plus cârnaţi şi le muţi vis-à-vis de Universitate în Bucureşti, pui ghirlande luminoase, beteală, başca nişte cântece cu Merry Christmas, înseamnă că ai urbea intrată în circuitul târgurilor de Crăciun europene. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu când vine vorba de circuite europene mă sui în tren. Aşa am ajuns la Budapesta unde, în Centrul Vechi, ungurii au organizat cu bun gust, boia şi mult gulaş frăsuiala de Crăciun. Ceva turişti, în general tineri veniţi la sminteală, la care trebuie adăugată viermuiala autohtonă destul de consistentă şi marfă pentru toate chefurile, de la folclorişti la artă plastică, astea ar cam fi coordonatele de la Budapesta. Adăugaţi ploaia mocănească, sarmalele bestiale cu carne de gâscă şi valahul bistriţean în exil, care se juca pentru ceva mărunţiş de-a statuia unui hipster încremenit în proiect, şi aveţi imaginea târgului rămas în urma trenului Inter City, ieşit din gara Kelety cu destinaţia Bucureşti. Un tren plin cu două familii de gabori spoitori minoritari din Sibiu şi o echipă completă de zidari şi betonişti români, majoritari teleormăneni întorşi de la muncă, din Germania, toţi cetăţeni români, fraţi cu paporniţa din rafie în care pot intra trei chinezi cu tarabele din dotare şi marfa piratată cu tot. Mirosurile de subţiori fierbinţi, de ciorapi zemoşi şi de blugi îmbibaţi cu feromoni s-au amestecat armonios până la graniţă cu damful de palincă şi de usturoi, semn că şenghenii mioritici se întorc credincioşi la casele lor să-şi lingă rănile, precum ciobăneştii carpatini la stână, după ce au belit căprioara în pădure. Şi asta nu ar fi tot, dacă undeva din această atmosferă de ignat nebun, suprapus cu finalul calendarului mayaş, nu s-ar fi iţit capetele blonde ale unui cuplu de rasta americani. După accentul de West Coast, săracii nu prea ştiau exact care e Budapesta şi care Bucureştiul, aşa că s-au hotărât să vadă ambele târguri de Crăciun. Un fapt lăudabil, dacă e să ne gândim că, ani de zile, singurii martori străini ai tradiţiei pârlitului porcului între vagoane şi ai rămasului fără bagaje, imediat după Nădlac, au fost doar Moşi Crăciun belgieni. Veniţi la noi, evident, de dragul frumoaselor cântece ale copiilor colindători, plecaţi de acasă cu Pluguşorul, cu Steaua şi – în ultimă instanţă – cu Sorcova.
Publicat în Cațavencii, nr. 50, 19-25 decembrie 2012