În ultimele două luni, unor persoane foarte apropiate de mine le-a trecut, cum ar veni, glonțul pe lîngă tîmplă. Două persoane medici. Nu sînt dintre cei din linia întîi, cărora glonțul le trece pe la urechi zilnic, de mai multe ori. Au alte specializări. Unul dintre ei poartă mască din clipa în care iese din casă pînă seara, cînd se întoarce. La consultații își pune și vizieră. N-o face doar pentru el, ci și pentru cei din jur. E convins că nevăzutul ăsta de coronavirus există. Crede numai anumite păreri ale specialiștilor și nu se miră cînd cei de la OMS susțin lucruri diferite, la date diferite, și se mai și contrazic de la o lună la alta. E convins că, pînă să nimerească poarta, medicina a dat-o și o va mai da de multe ori în bară. Și e de părere că o ipoteză greșită e mai bună decît nici o ipoteză.
A avut pacienți care au venitla spital sănătoși în acte și cărora li s-a descoperit COVID-ul la cîteva zile după internare, fiindcă făceau febră, deși bolile pentru care erau tratați n-au febra printre simptome. Masca, viziera și mănușile pe care le poartă, și ca să nu le facă vreo nefăcută pacienților, ca omul care umblă pe stradă și prin diverse spații închise unde intră și alții, l-au ajutat să nu se molipsească. A stat o dată două săptămîni în carantină. Întîmplător, după ce l-a consultat pe pacientul cu pricina, n-a trecut și pe la noi pe acasă, încît n-am ajuns pe lista de contacți. Nici el, contactul, nu s-a îmbolnăvit.
Cît a stat în carantină s-a gîndit la traseele cel mai puțin riscante pentru bolnavi și pentru corpul medical și a descoperit că există detalii încă ignorate, dar care pot face diferența, cum se zice. Detalii din categoria celor ce îi ajută pe unii să aibă noroc, dacă țin seama de ele, iar pe alții să pice de ghinioniști. Nenorocirea e că DSP-ul e o moară care macină greu chiar și lucrurile care țin de parohia sa și pe care desepiștii ar trebui să le descopere singuri, nu să le afle de la alții. Rutina însă are efect soporific asupra puterii de observație, încît treburi care par simple dacă le bagi de seamă rămîn necunoscute cîtă vreme nu caști ochii la ele.
Celălalt medic apropiat al meu are o relație mai lejeră cu masca. E drept că nu lucrează în spital. La începutul epidemiei la noi, cînd încă nu se vorbea despre mască, nici despre distanța fizică, a dat o mulțime de consultații, și pentru adulți, și pentru copii. Încă nu începuse marea întoarcere în țară, dar și atunci mai veneauconcetățeni de-ai noștri din străinătatea coronavirusată. A avut noroc, mi-a zis. Și a mai avut noroc atunci cîndo pacientă care ar fi trebuit să ajungă la el în cabinet a fost oprită de un coleg pe la care trecuse și care i-a descoperit simptomele punîndu-i cîteva întrebări mai mult decît cele de rutină, deși pacienta fusese testată cu două zile înainte.