Grija pentru mediu a făcut UE să-şi fixeze ca obiectiv expansiunea producţiei de energie verde din resurse regenerabile pentru a reduce emisiile de CO2. Directiva 2001/77/CE permite statelor membre să formeze o piaţă a acestui gen de energie pe baza unor certificate verzi de origine, iar cocalarii din umbra baronilor judeţeni au şi penetrat-o prin 2004 pentru a da curent la toată lumea cu microhidrocentrala, inclusiv la pârşi şi marmote, până sus la stână.
POP Axa 4, un program operaţional european în domeniul energiei regenerabile, şi HG nr. 718/2008 acordă acestor băieţi – cam 200 de „operatori“ aleşi pe sprânceană – finanţare nerambursabilă de la Fondul European de Dezvoltare Regională şi de la Ministerul Economiei. În ultimii trei ani au fost puşi la bătaie 185 de milioane de euro din aceste fonduri nerambursabile, iar pentru 2013 sunt estimate alte 50 de milioane de euro. Neşansa păstrăvilor din Carpaţi este că HG-ul de mai sus favorizează investiţiile restrânse şi întreprinderile mici, gen interlop cu secretară, fax şi SUV, adică distrugerea prin captare subterană a râurilor mici montane şi a pâraielor aferente. Durata de exploatare rentabilă este de doar 15 ani, atâta timp cât sunt alocate certificatele verzi, primite de la Transelectrica, certificate ce trebuie să acopere prin subvenţie indirectă costul de producere a kilowattului, raportat la preţul său de vânzare. Chestia asta îi aduce în final golanului investitor ecologist peste 20 de milioane de euro. Cum investiţia particulară este de 30% din costurile de aproximativ 2,5 milioane ale unei microhidrocentrale, restul este matematică simplă. După 15 ani, când încetează subvenţionarea prin certificatele verzi, microhidrocentrala falimentară va fi abandonată, iar râul distrus pe vecie. Sunt la Apele Române aproximativ 300 de avize pentru astfel de microhidrocentrale, care vizează râuri din zonele montane înalte şi care totalizează 500 de proiecte intrate deja în coflict cu Directivele Cadru Apă, Habitate, Păsări şi SEA (evaluare strategică de mediu) ale legislaţiei europene de mediu. Iată, de pildă, râurile Uz şi Bărzăuţa, din judeţul Bacău, unde investitorul în energie verde interzice accesul public. În spatele acestei interdicţii, ţevile au băgat deja apa celor două râuri în pământul patriei, chiar dacă Inspectoratul de Stat în Construcţii spune că lucrările nu sunt înregistrate, deci ilegale. Un alt caz flagrant este cel al râurilor Capra, Buda şi Otic din Argeş, unde ministrul Mediului, Rovana Plumb, a declarat oficial de curând că devastarea văilor montane din Situl Natura 2000 Făgăraş – Argeş, încalcă toate legile de mediu. Nu-i nimic, s-a rezolvat cu un acord de mediu reactualizat, solicitat retroactiv de „investitor“, başca un nou aviz de gospodărire pentru a anula constatările Gărzii Naţionale de Mediu, ce impun sistarea lucrărilor. Iată cum România şi-a găsit vocaţia de a reduce emisiile globale de CO2, chiar şi cu riscul de a se plimba cu microhidrocentrala goală prin faţa infringement-ului făcut rangă în probleme de mediu la CE.